Cu Big-Bang, în univers am apărut,
La început singur, firav și timid.
Lovit de greutăți...gen asteroid,
Am creat atmosferă, am ridicat scut.

Din asteroizi, pe cei mici nu îi simțeam,
Pe cei medii, îi consumam.
Eram de foc și lavă, și fierbeam,
Iar pe măsură ce creșteam,
Și legi și reguli ignoram.
De nimeni și nimic cont nu țineam.

Am fost surprins apoi odată,
De putere nestemată.
Am fost străpuns atât de tare,
Că și in ziua de azi mă doare.
 
Sa rupt din mine o bucată,
Probabil inima toată.
Cel puțin așa credeam,
Când rănit eu mă luptam,
Lângă mine să o păstrez,
Gravitația să o concentrez.
 
Nu a plecat departe,
Se învârte în jurul meu.
De la țipete la șoapte,
Luna o aud mai greu.
Sunt epuizat, mă sting și eu.
 
Vulcanii au adormit,
Cerurile s-au înnegrit,
De putere istovit,
Ochii s-au lipit.
 
Mă trezesc greu, poate mahmur,
Nu am chef nici să înjur.
Tremur înfrigurat, tremur înghețat.
Un sentiment nou, neașteptat.
 
Deschid ochii și rămân stupefiat,
Cerul este albastru, totul e curat.
Mă simt foarte bine, deși îngropat,
De un alb puternic, strălucitor, imaculat.
 
Mă trece un fior...
Sunt îngrijorat,
De acest nou element,
Sunt înconjurat.
 
Cele-mi mai adânci și vechi cicatrici,
Crăpăturile-mi...acoperite toate.
Nu sunt vindecate, dar par acceptate,
De această nouă entitate.
 
Soarele o încălzește,
Și ea mă dezvelește.
Sub albul ce se topește,
Negrul solului se ivește.

Sub gheață e noroi,
Făcut din amândoi,
Eu sunt uscat și greoi,
Dar tu mă înmoi.
 
Își ondulează forma corpului,
Din alb, în transparent, albastrul cerului.
Și mă intrigă o prezență delicată,
Dintr-un ghețar solid, acum o mare rafinată.
 
Când o urmăresc...dispare,
Când mă retrag, apare.
Existăm în completare,
Eu la munte, ea la mare.
 
Ne tatonăm de la început,
Și eu și ea, purtăm scut.
Avem istorii separate,
Prezenturi încurcate,
Un viitor...poate.
 
Eu, am cedat deja aproape,
Șaptezeci la sută din cetate.
Și tot nu știu cu adevărat ce vrea,
Eu vreau să o ajut, cum m-a ajutat și ea.
 
Sub lumina Lunii,
Ce îmi este acum speranță,
Nu inima ce mă ținea în viață.
Clipește...și mă înhață.
 
Când ne întâlnim, eu mă înmoi,
Sufocat de idei noi.
Timid și precaut,
Rămân tăcut.
 
Atât de atenți, unul la altul,
Ochii noștri au evoluat.
Ai mei sunt limpezi și au culoarea ta,
Ai tăi sunt misterioși și au culoarea mea.
 
Mie îmi place albastru,
Iar ție, nude.
Sub stele tu ești apă,
Iar eu, pământ.

7 gânduri despre “Noi Suntem Terra

  1. Uite aici greșeala care m-a frapat prima:
    „Am fost surprins apoi odată,
    Când o problemă mare se arată”… diferența de timpuri, „am fost surprins odată” e trecut, „o problemă se arată” e prezent… ar fi trebuit ori prezent în prima propoziție, ori trecut în a doua… apoi, ar mai fi „pe Univers”… cred că nu apare nimeni pe Univers, ci în el… în rest, uneori folosești cratima, uneori nu, deci pari să știi, totuși, ce-i cu ea. 🙂

    Pe măsură ce-o să tot scrii, o să sesizezi că nu e musai să-i explici cititorului ce vrei să spui („cratere, crevase…”) și o să-ți iasă și ritmul, și măsura. Zisăi eu, care scriu cu rimă și ritm din joi în Paște. 🙃 Sper că nu te-am speriat și că îți e de folos ce ți-am spus!

    Apreciat de 1 persoană

  2. 😂 Nicio problemă, suntem două gâște! Și eu aspir la titlul de lebădă! Măcar știm de unde plecăm și unde vrem să ajungem! Hai, capul sus și spor la scris!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s