Zilele acestea, cerurile au plâns,
Odată cu ele și eu m-am restrâns,
E nevoia mamă, apartenent descriu,
O societate mare, iar eu sunt pustiu.

Un ochi varsă lacrimi pentru trecut,
Celălalt varsă lacrimi pentru viitor,
Împreună însă, un focus execut,
La trecut țiitor, în vis… nemuritor.

Pentru că acum sunt rare,
Momentele când doare,
Când energia are o altă culoare,
De gânduri tulburătoare.

Pentru că acum e rar,
Să cad, să nu mă ridic iar,
Să zăbovesc în zadar,
Cu versuri lipsite de har.

Făclii, culori diverse,
Intensitate, pe alese,
Fără prejudicii și interese,
În așteptarea unei cenușărese.

Se uită spre mine,
Și tremur din vine,
Am o dorință nouă,
Afară nu mai plouă.

Doar în casă momentan,
Sunt oaspete an de an,
Sub acoperișul închiriat,
Cu oameni de apreciat.

Dar casa nu e casa mea,
Nu umblu în chiloți prin ea,
Deși aș vrea,
Să am libertatea la așa ceva.

Atunci când pun la spălat,
În coșul de rufe aruncat,
Un sutien creponat,
Devin ambiționat.

Printre jucării mă strecor,
Pe hol sau coridor,
Nu le văd pe toate,
Una îmi pune bețe’n roate.

Înjur, și-mi pare rău,
De vină sunt doar eu,
O fi doar un clișeu,
Îmi trece aproape instantaneu.

Dar visele spre dimineață se termină,
Asudat ca munca în salină,
O memorie clară, la ce sa întâmplat,
Mă trezesc iar, cu steagul ridicat.

Hormonii atacă razna,
Întunericul, lumina,
Și când lipsește vitamina,
Frica prinde curaj,
Precum umezeala în garaj,
Și iubirea în sevraj.