Maratonul lui Mihai

Partea 1 (rezumat)

Mihai provine dintr-o familie modestă, își amintește copilăria ca fiind chiar sărăcăcioasă. Are o soră mai mică și un frate mai mare, a preferat mai mult compania fratelui pe perioada copilăriei deoarece era mai apropiat ca vârstă și era și acesta băiat. De la jucăriile mai băiețești până la responsabilitățile casei și bătaia de la părinți, aceștia împărțeau tot. Mihai avea și încă mai are un respect enorm pentru fratele mai mare, care, în ciuda greutăților a reușit să meargă înainte, să aibă o soție iubitoare și un copil frumos, sănătos și isteț. Spre deosebire de fratele mai mare, Mihai a trecut prin viată într-un stil mai nonșalant, era și destul de fricos, nu îi plăceau confruntările așa că făcea tot posibilul să le evite. Sora lui, mezina familiei, spre deosebire de fratele acestuia, nu reprezenta putere și determinare, ci reprezenta frumusețe și gingășie. A vrut tot timpul să fie considerat fratele mai mare care o poate alina când aceasta nu e în spirite bune, care o poate ajuta când vrea ceva, care o poate susține și încuraja. Nu a fost doar sora acestuia care să beneficieze de un așa tratament, el a încercat de mic, cu toții să îi trateze cum poate mai bine. Acum poate că se gândește că această misiune pe care și-a însușit-o a avut un efect negativ asupra lui, întrucât a sacrificat tot timpul tot pentru alții și el a rămas în urmă. Dar zâmbetul celor dragi a meritat tot.

  A fost marcat emoțional de multe evenimente neplăcute din viată, probabil de aceea are acum o armură constituită din diferite straturi emoționale. Este timid, retras, introvertit, rușinos, apatic, disperat, melancolic, fricos, dependent, lacom, furios, frustrat, urâcios, mândru și conștient de toate acestea.

Mihai, niciodată nu a primit de la viață ceea ce a vrut. Mihai, nu a știut ce vrea de la viață.      A încercat multe dar fără izbândă, de aceea el se pedepsește pentru eșecurile lui. Conștient de multe dintre minusurile lui, Mihai, a învățat să stea la distanță de oameni. El leagă prietenii foarte greu din toate aceste cauze, dar de cele mai multe ori sunt prietenii adevărate. A priceput că mulți oameni deși nu îi vor răul, o să îl rănească oricum.

Un caracter foarte retras, datorită tuturor persoanelor din jurul lui care au avut grijă să nu scape nici o oportunitate de critică non-constructivă. De pe vremea copilăriei a perceput așteptările altora ca fiind ale lui, pentru că orice altceva însemna pierdere de timp. Trebuia să urmeze drumul pe care alții îl arătau cu degetul arătător și privirea încruntată, că altfel dintr-un deget deveneau cinci și palma îl :motiva: “că e mai bine așa”. Are probleme de manifestare datorită acestor blocaje emoționale și crește inhibat, reținut și înfrânat. Mihai a crescut și a trecut prin viață așa cum a înțeles el de la alții că e mai bine, precum o fantomă. Nu a vorbit urât, nu a vorbit frumos, nu a vorbit. A șters conturile de pe rețelele de socializare de câteva ori pentru că se simțea copleșit de părerile celor maxim 50 de prieteni printre care și rude, la postările acestuia. A schimbat numărul de telefon mobil de fiecare dată când nu reușea să îi spună cuiva că îl rănește și că ar fi bine să taie această legătură. Mihai inconștient începe să îi îndepărteze pe toți nu doar pe cei care îi fac rău și pe cei care ar putea ajunge să îi facă rău în viitor. Când cineva reușea să se apropie de el, într-un fel sau altul reușea întotdeauna și fără greș să o îndepărteze. Poate că se pricepea puțin la “citit” persoane, pentru că de fiecare dată se chibzuia să facă exact ce acelei persoane nu îi plăcea, în felul acesta nu trebuia să taie el legătura, o tăiau toți ceilalți. Mihai este singur și acum.  

Timiditatea acestuia se distinge printr-o teamă de socializare, de interacțiune cu bâlbâieli datorită paralizantelor noduri din gât, care mai apoi evoluează repede în creierul acestuia rezultând într-o alegere greșită a cuvintelor, urmată de un sentiment de sfială și o senzație supărătoare de jenă, cauză a situației penibile. Frica îl cuprinde atunci când întâlnește pe cineva pentru prima dată, pentru că “prima părere” contează, are un efect de multă presiune pe acesta și de cele mai multe ori clachează. De altfel, Mihai a evitat pe cât de mult posibil aceste circumstanțe jenante prin distanțare, pentru că anumite evenimente sociale ajung să se transforme în situații inconfortabile pentru acesta, va căuta scuze pentru a nu participa. Lipsa de încredere în sine a făcut ca acesta să nu ceară niciodată o mărire de salariu, să vorbească liber în fața unui grup, să adopte o ținută relaxată atunci când vrea să spună ceva chiar și unei persoane pe care o cunoaște de mult timp. Depune un efort constant și de multe ori prietenii acestuia trebuie să insiste ca el să participe la o petrecere. Multă lume, din cauza timidității acestuia, îl consideră incompetent, plictisitor, neamuzant, stângaci, neatrăgător sau înfumurat și din cauza aceasta el le spune de la început despre faptul că este puțin mai timid pentru a nu crea o senzație de disconfort celorlalți. De cele mai multe ori nu funcționează strategia onestității, întrucât este perceput din start ca fiind o persoană cu care este greu să porți o conversație. Mihai nu a fost niciodată popular și nici nu a căutat asta.

Se aud vorbe că nimeni nu are o personalitate total introvertită sau extrovertită și că ar mai exista și o cale de mijloc chiar pe această scară cu denumirea de ambivertit. Mihai petrece cel mai mult timp singur și nu pentru că așa a ales el, dar se pare că așa l-a îndrumat viața ca rezultat al sumei dintre experiențele și emoțiile cauzate de acestea, catalogate eficient în glosarul cu numele “Trecut”. În singurătatea lui are timp să analizeze acțiunile din acea zi, săptămână, lună, an, istoria. În singurătatea lui analizează în procentaj mai mare lucrurile de care îi pasă, de oameni, în special interacțiunile cu aceștia, mai specific cele negative. Vrea cu tot sufletul să nu repete greșeli, vrea să fie acceptat de oameni, ba chiar mai mult, are îndrăzneala să vrea să fie plăcut. El a citit undeva că merită să fie tratat bine, a citit tot felul de prostii motivaționale care îi spuneau că merită chiar să fie iubit. Dar Mihai nu a mai vărsat de mult o lacrimă, semn că armura pe care o poartă chiar și sub pijamale atunci când doarme, funcționează. După ce termină analiza stinge și ultima din prea multele țigări și se bagă la somn. Cu ochii închiși și pe întuneric, acolo unde nimeni nu îl judecă, în gândul său, face planul. Pentru ziua următoare el se gândește ce ar mai putea să facă să fie plăcut de oameni, a observat că îl face să zâmbească atunci când îi ajută cu ceva, fie el fizic sau doar un sfat, un gând. De aceea muncește mai mult de cât îi permite starea fizică, și încearcă să absoarbe cunoștințe din toate domeniile, vrea să zâmbească. De aceea crede el că o conversație banală, din care nimeni nu are nimic de învățat, nu are rost, nu ajută pe nimeni. Dar cred că își dorește să găsească o persoană cu care poate discuta banalități și să poată zâmbi știind că singura persoană pe care a ajutat-o de data aceasta este el însuși. Un egoist.

To be continued….

Amintiri pierdute


     Poate ca au trecut doi ani și jumătate de atunci, dar mai revin din când în când și din ce în ce mai rar.
     Îmi place fotografia, arta de a imortaliza timpul, memoriile ce curg atunci când le privești. Puterea de a te uita la o poză și de a accesa memoriile subconștientului prin ea, puterea de a le cataloga in funcție de eveniment, persoane sau timp, puterea de a derula trecutul, în fine...a-ți înțeles mesajul, acolo printre foldere cu mai multe foldere în ele obișnuiam să zac. 
     Odată la câteva zile cu un dublu-click deschideam folderul din vârful piramidei name Pandora. În fața mea acum se află un alt folder denumit Trecute, până aici a fost ca în tunel, fără prea multe opțiuni dau iar dublu-click și deschid ușa. Intru acum într-o cameră spațioasă că am dat maximize la fereastră si tot monitorul e alb. Se disting clar in stânga sus cu icon-uri extra-large, 2 foldere pe nume Da și Ba. În ordine alfabetică aranjate, dau cu săgeata iar pe cel din stânga și e cam gata cearta, un instinct îmi șoptea că am intrat în labirint și că fac bine să țin tot stânga să nu mă rătăcesc. Am accesat Ba. Acolo camera avea aceleași dimensiuni dar părea că o denivelare ușoară le putea face să pară cam după deal, erau icon-uri large, nimic extra la ele, decât în numărul, erau 3 de data aceasta, Raw, Open Project, Finalizate. Și acestea precum și cele din urmă erau în ordine alfabetică, deci click pe Finalizate să țin tot stânga. În fața mea acum 5 foldere de dimensiune medie, AAA, Locuri ,Familie, Oameni, Peisaje. Fără să vreau să explic aceste denumiri, ținem partea stângă și accesăm AAA. Aici așezate în coloane, un total de 8 foldere de dimensiune mică care de data aceasta nu mai au nume, în schimb au numere ce reprezintă ani. În ordine cronologică descrescătoare așezate, dau click pe primul folder sau mai bine spus cel mai vechi. Aici dimensiuni extra-large iar, am 13 fotografii in fată, cele mai frumoase poze din anul acela, editate toate în photoshop și lightroom, cele care sunt făcute pe placul meu, aici găsești și macro și portrete și animale, de toate aici, de aceea folderul anterior se numea AAA. Prima poză întâmplarea face să fie un apus de soare frumos, hipnotizant chiar, în culorile vibrante de nuanțe portocalii. Lângă apus se situa și a doua fotografie preferată din an, un corb. În Regents-Park, dimineața sub ceața deasă ce abia începu să se ridice, în pajiștea albă de Romanițe, se afla corbul. O fotografie pe care mai apoi am procesat-o pe toate părțile până la rezultatul care îmi plăcea. O poză atât de neagră si obscură și totuși atât de detaliată in mister. Mii de poze, de memorii, s-a prăjit hardul. Da...toate au dispărut.
                Cu camera la încheietură am decis să refac cât mai multe din trasee pot, să mă reunesc cu prieteni pentru un portret două, să vizitez locurile iar și să încerc să reproduc ceea ce am pierdut. Dar pozele nu au ieșit niciodată așa cum voiam, așa cum erau cele vechi. A durat ceva timp până să realizez că prezentul e aici, a durat ceva timp până să realizez că pot să salvez memorii noi, diferite, că oricum nimic nu mai e cum a fost, poate că nu pot să reproduc acea poză exact dar acum știu sigur că pot mai bine.
   

Ești Femeie

Tu ești mamă, bunică și nepoată, 
Tu ești mătușă, vecină și consoartă,
Tu ești colegă, șefă, adolescentă,
Tu ești mai tânără sau mai în-vârstă.
 
Din începuturi pruncești, 
Cuvinte multe încâlcești,
Părinți fericești,
Ochi îndulcești,
Ești femeie și crești.
 
Nu mai stâlcești,
Te apuci să citești,
Pe burtă tocești,
Să treacă anii ucenicești,
Ești femeie și te pregătești.
 
Tu nu te rătăcești,
La lac te bălăcești,
Alte fete îmbrâncești,
Capete sucești,
Băietani zăpăcești,
Ești femeie și trăiești.
 
După jurăminte bisericești,
Tu plângi, nu bocești,
Tu spui, nu cotcodăcești,
Tu ai glas să vorbești,
Și spirit să poruncești,
Ești femeie și te împotrivești.
 
Mai târziu, copii dezmeticești,
Prin sfaturi părintești,
Cu cafea în cești,
Din dinți scâncești,
Ești femeie și te chibzuiești.
 
Apoi te adâncești.
Riduri peticești,
Nu ai timp să greșești,
De o viață muncești,
Nu vrei să te oprești,
Ai nepoți să cicălești,
Tu ești iubită și iubești,
Tu ești femeie, strălucești. 
 
Plin de stimă, te apreciez, 
Îmi dai voie să visez, 
Să cresc și să evoluez, 
Vreau să te îmbrățișez. 
 
Energia din spatele puterii, 
Frumusețea din spatele durerii, 
Ambiția din spatele încercării,
Speranța din spatele disperării. 
 
Ca un păpușar a evoluat, 
Prin gesturi a controlat, 
Și când vocea a cântat, 
Toți bărbații au dansat. 
 
 
Astăzi e ziua ta,
Să îți faci de cap.
 
 
 
 
 

Lupta cu viitorul

Câmp de luptă a fost creat,
Cu Big-Bang s-a întâmplat,
Când steaua dimineții a căzut,
Aripile lui Lucifer au dispărut. 
 
Un simplu bolovan, după amputare, 
Energia lui la depărtare, 
Se învârte în jurul ei pare, 
Ca o pată neagră, spre culoare. 
 
Se încordează cu stupoare,
Putere nu mai are,
A pierdut-o in denigrare,
Aripile s-au transformat în soare.
 
Lacrimile îngerilor ce au suspinat,
Și pentru iertare s-au rugat,
Un ocean de neegalat au acumulat,
Apă sfântă, pentru un pământ uscat.
 
Milioane de ani ei au luptat,
Și combat în continuare cu acel păcat,
Pe care îl are din născare,
Omul, soldat în două tabere.
 
Este un tiran, rege al Babiloniei,
Prinț al demonilor, șarpele Evei,
Călăul ce zâmbește la pedeapsă,
Alegoric simbol de apocalipsă.
 
Nu se încrede încă, nici în oameni sau copaci, 
Și mai puțin însă, în ai lui draci, 
Cu o așa armată, dictatorial comandată, 
Spre eșec total e destinată.
 
Primesc astfel prin botez,
Dreptul să mă orientez, 
Să învăț, să scriu și să citez, 
Fără presiunea din strămoși, realizez, 
Cu o singură entitate vreau să colaborez. 
 
În obscurul nopții,
La flacăra lumânării, 
Visez la mici bucurii, 
Prin ochii mei pustii.
 
În dimineață mă trezesc, 
Ușor să nu o dezvelesc.
 
Tiptil pe parchet pășesc, 
Să nu scârțâie, să nu greșesc,
Să calc pe jucării, eu mă feresc.
 
Până ajung la baie să mă dezmeticesc, 
Pe aragaz pun apă să încălzesc, 
De două cafele pregătesc,
Eu asta îmi doresc. 
 
Solidul și lichidele, 
Carnea și sângele, 
Pâinea și vinul, 
Carbon și hidrogenul. 
 
Sunt diferențe între toate, 
Dar împreună socoate, 
Au creat planeta sferic,
Jumate lumină, jumate întuneric,
Jumate spiritual, jumate fotogenic,
Jumătate, albastru strălucit,
Jumătate, cu de toate îmbâcsit.
 
O parte te rănește,
O parte te doctoricește,
O parte te dorește,
Cealaltă te izgonește.
 
 
 
 
Până ajungi sus ai să vorbești altă limbă.

Mihăiță cedează…emoțional

         Cinci zile au trecut de când mătură și dă cu mopul în sala de forță, pune greutățile lăsate aiurea la locul lor pe tot felul de rafturi și bucăți de fier beton ce ieșeau prin perete din camera alăturată. Câteodată se oprește să se antreneze puțin, ar vrea și el să arate așa ca băieții ce vin acolo să tragă de fiare. Obosește și transpiră repede, după aproximativ jumătate de oră intră la dușuri să dea jos transpirația sărată și pe alocuri lipicioasă. Stinge toate luminile și sună la echipa mobilă să vină să îl ridice. O mașină de teren inscripționată USS (Unlimited Security Strengh) intră în parcare și îl blițează pe Mihai.
 
- Salut "Manechinu", unde te duc?
 
       Întreabă Dorin, unul dintre cei doi dulapi din mașină. Aici la sală a primit porecla de manechin de la niște tovarăși de-a lui Vitalie, pentru că  era înalt, zvelt; Ce mai, era frumos! Era făcut pentru reviste, poate reclame la ceva produse sănătoase, iaurt chiar.
 
- Salut Dorin! Salut Portughezule! Acasă vă rog.
- Da' gata pe azi? În ritmul ăsta ai să ai mușchi pe tine numai dacă îți pui o felie de pastramă pe frunte.
- Lasă că ai să vezi tu, nu ai să mai râzi de mine.
 
         În acea seară a stat în pat cu ochii în telefon, el și fosta prietenă a lui "Curcubeu" comunicau destul de des prin mesaje text. Între aceștia începea să se înfiripe ceva, Mihai a grăbit puțin procesul: o invită pe fată la film. Îi zice că e ultimul weekend în care or să ruleze Matrix la cinema. Ceea ce pare acum evident pentru unii, pe atunci pentru Mihai nu era. Alina îl refuză. Cu o scuză cam trasă de păr, se fofilează și nu mai răspunde la celelalte cinci mesaje pe care Mihai le scrie surprins, supărat și chiar indignat. 
         Reușește în cele din urmă să închidă ochii dar tot cu imaginea Alinei în gând. A făcut puțin raționament și a decis să nu îi mai scrie. Destinul se gândise să se joace puțin cu Mihai, se întâlnește cu ea chiar ziua următoare pe holurile școlii. Alina nu voia să vadă Matrix, în rest era ok, nu era supărată așa că îl abordează pe acesta.

-Salut, ce faci? Ce ore ai astăzi?
-Salut.
-Ce s-a întâmplat? Ești bine? Te caută iar Curcubeu?
-Sunt ok, am o treabă.

          După aceste cuvinte Mihai se întoarce cu spatele la ea și se îndreaptă spre clasa lui. A decis cu o seară în urmă să fie mai rece, a trecut prin destule din cauza acestei fete și ea nu numai că nu își poate face timp de un film, dar pare că e atât de ocupată că nu are timp nici să răspundă la mesajele lui. I-a ajuns.
         A mai trecut o zi, la fel ca cea de dinaintea ei, și stă în pat și ar vrea să îi scrie. A promis că nu o va face, dar era atât de greu să reziste tentației încât a decis să lase telefonul la încărcat în bucătărie. În felul acesta a reușit să pună puțină distanță între el și dispozitivul care facilita ispita. 
          Era ora zece în seară și el stă ascuns sub pătură în poziție de făt și vrea să adoarmă, când se aude din bucătărie prin surdina serii telefonul acestuia, pe ton de mesaj. A rămas pitit sub pătură prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar a rezistat doar cinci minute, apoi a luat-o la fugă desculț pe gresia lunecoasă până la bucătărie. A alunecat dar nu s-a lovit tare. A smuls telefonul din cablu și a citit mesajul care, așa cum se aștepta era de la Alina. 
           Ea abia acum răspunse la unul din mesajele ce acesta le trimise cu o seară în urmă. A explodat. A pus mâna pe cartea de telefon cu intenția să îl găsească pe a lui Curcubeu și a dat în cele din urmă peste un număr de telefon. Singurul din cartea de telefon cu numele Ciompic, Virgil Ciompic. Apelează.

-Da?
-Andrei?
-Nu, sunt tatăl lui. E în dormitor. Îl strig acum.

          Mihai ținea telefonul cu două mâini, era nervos și voia să vorbească cu Curcubeu, un băiat care l-a terorizat pe acesta până acum o săptămână în urmă. În telefon se auzea cum Andrei era chemat de taică-su la apel, apoi se aude cum vocea acestuia se aproprie de receptor.

-Alo?
-Vină la muzeu să vorbim!
- Alo? Cu cine vorbesc?
- Sunt Mihai.
- Mihai?
- Da. Vină la muzeu și ai să vezi care Mihai.
 
           Închide apelul și se duce să se îmbrace. Din cuierul de lângă ușa de la intrare, Mihai ia o bâtă de baseball de dimensiuni ceva mai mici, pe care o achiziționase în clasa a-6-a din Cheile Bicazului, unde a fost în excursie cu clasa. Strânge șireturile puternic, la papucii lui sport să se asigure că nu o să îi sară din picioare și o ia la fugă spre muzeu să se întâlnească cu Curcubeu.

Doamna Carmen se mută în munți.

        De vreo trei zile nu mai auzisem nimic îngrijorător. Se pare că a fost o mișcare foarte bună ca Vitalie să îl angajeze pe Mihai la sala lui de forță. 
 
        Astăzi este miercuri, e zi de târg. În fiecare miercuri și vineri e. Se adună oamenii de prin toată localitatea în centrul orașului sau prin piață cu diverse la vânzare. De la animale vii - la bomboane și mobilă le găsești pe toate. Acum din ce în ce mai puține pentru că poliția nu le mai dă voie fără autorizații, păcat... Obișnuiam să merg la obor cu taică-meu când eram flăcău și sincer nu prea îmi plăcea, nici mirosul, nici oamenii, mai nimic de fapt.
        Pentru o bună perioadă de timp după ce am plecat de la casa părintească, am continuat acest ritual. Era singurul loc în care mă mai întâlneam cu bătrânul meu și puteam să vorbim, că de mă duceam la ei acasă în vizită, maică-mea voia numai ea să vorbească cu mine și să ne povestim unul altuia ce am mai făcut, văzut sau auzit, iar asta îmi făcea o plăcere enormă. O ajutam să curețe cartofi și alte chestii, dar mai puțin complicate, nu știam să gătesc deloc, iar asta era unul din secretele familiei.
 
       Și eram într-o vineri dacă nu mă înșel, la obor, unde taică-meu a văzut o piesă de mobilier cum vezi numai prin filme. O măsuță de whisky făcută din stejar, lăcuită puțin vișiniu. Aceasta se deschidea la mijloc spre un compartiment în care încăpea o sticlă de whisky și două pahare. Vânzătorul măsuței avea și setul de cristal acolo ca să arate cât e de frumoasă bijuteria lui și dacă cineva era interesat le vindea și pe alea cu siguranță. După vreo 10 minute de investigații și admirare, taică-meu deschide gura.
 
- Lui maică-ta sigur i-ar place așa ceva.
 
Apoi pufnim amândoi în râs și după noi și vicleanul negustor.
 
- 200 de mărci domnul meu. E făcut de nemți, știți că aia nu se joacă cu așa ceva.
 
       Tot timpul acesta vânzătorul l-a luat la ochi doar pe taică-meu, numai cu el vorbea și numai la el se uita. Pe mine nu mă deranja și eu îl evitam, iar e drept că si taică-meu era îmbrăcat bine. Avea costume pentru ieșit la obor. În ziua aceea a pus pungi peste papuci să nu îi murdărească în mocirlă, așa făceau toți care aveau mașină scumpă și nu voiau să o murdărească. Taică-meu nu avea mașină, făcea parte din tactica lui, era un negociator pur-sânge. După ce am văzut că s-au luat la tocmit acolo, eu am zis să mai văd și altă marfă, dar am stat prin zonă. După cinșpe minute pe ceas, ca întotdeauna, mă întorc de grabă la taică-meu.
 
- Trebuie să plecăm că acuși se închid orele de vizită la maternitate, nici nu mi-am dat seama că e așa tarziu.
- Stai te rog două secunde să îi fac ultimul preț domnului și mergem de îndată, te conduc eu.

       Bineînteles că eu și taică-meu eram înțeleși pe tema asta, iar conversația noastră la un volum destul cât să audă și dragul negustor.

- A lăsat până la 150 de mărci, ori banii ăștia eu nu îi am la mine și mă tem că până mă duc cu tine la maternitate apoi acasă să iau si restul de bani, se închide și oborul. Următoarea zi de obor e în cinci zile. Dacă dă Doamne ferește o suferință peste noi sau domnul negustor? Și nu ne mai întâlnim? Nu or să se supere a ta măicută, că nu i-am cumpărat măsuță de cafea, la care să mă așez cu ea?
- Lasă prostiile astea tată și hai că se închide la maternitate, vreau să îmi văd mândra și progenitura.
- Am la mine 120 de mărci... tu ai ceva?
 
       Mă pipăiam ca un urangutan pe buzunarele de la piept, că aveam la geaca aia de piele buzunar la nivelul curelei, pe piept și pe interior, pe ambele părți. Purtam și o pereche de pantaloni de constructor cu buzunare la spate, în față și pe genunchi. Aveam bani în toate buzunarele sume diferite și știam precis ce sumă am în ce buzunar, erau în ordine. El a făcut semn că vrea 20 de mărci în timp ce gesticula nonșalant. Buzunarul stânga la genunchi. 
 
-Ia... atâta am și eu... dacă vrea bine dacă nu hai că plec fără tine. 
 
       Cu o mână îi întind banii dar el ezită să îi ia, uitându-se mai mult spre negustor. Cu cealaltă mână mă prefăceam că îmi este greu să închid capsa. Aveam privirea spre tatăl meu. Negustorul puțin nedumerit cu privirea ba la taică-meu, ba la mine. Prima dată când s-a uitat și la mine. Cu coada ochiului, în vederea periferică, îi vedeam mișcările de cap, trebuia să miște capul,. Era poziționat în fața măsuței, am făcut triunghi. Am învățat ritmul acestor mișcări de cap ale lui și m-am potrivit să mă întorc spre el când se uită la mine. O secundă de contact vizual am avut. 
 
- Dați-mi așa 140 că n-oi muri eu de foame, iar matale să ai sănătate și să duci feciorul ăsta la mândruța lui și apoi dacă ne întâlnim și miercuri ai să dai tu un țap de bere. 
 
       Zis și făcut. Taică-meu se întoarce spre mine, ia ăia 20 și cu 120 ale lui îi dă la negustor, pune mâna de o parte a mesei și îmi face din cap să apuc din cealaltă parte. 
 
- Hai prinde de acolo oleacă, că nu-i grea dar nu vreau să mă murdăresc până la mașină. 
 
        Prind de celălalt capăt de masă și ne îndreptăm spre ieșirea din obor. Oborul ăsta nu era altceva decât un spațiu mare de teren bătătorit de toate viețuitoarele care au fost scoase la vânzare, de utilajele ce cărau cherestea, o mocirlă pe alocuri. Toată treaba asta înconjurată aproape în cerc de un zid de bolțari gros de jumătate de metru și înalt de doi-jumate, unit, ca un șarpe ce își mănâncă coada, de o singură poartă mare de fier la care stătea si poliția de multe ori. Un adevărat Colosseum, cu caractere pe măsură. 
        Am reușit să ieșim pe poartă, am mai făcut vreo doi pași pe lângă zid după care taică-meu zice:
 
- Ia car-o tu că nu e așa grea, pot să o car și singur, dar tu ești mai tânăr, mai puternic, plus că eu am și reumatismul ăsta care mă frământă. De vreo două zile mă dor toate încheieturile, cred că o să plouă iar diseară. 
- Dă incoa' că o duc eu... 
 
        Masa chiar nu era grea. M-aș fi oferit oricum să o duc eu, dar m-a supărat faptul că până atunci nu s-a mai văitat. Oare chiar îl doare? sau crede că mă face și pe mine din cuvinte? Îi știu toate trucurile. Pentru multe din ele are nevoie de mine, exemplu cel de adineaori. Pe atunci nu aveam mândră, eram tot timpul ocupat cu altele, în viața mea nu se intră prea ușor și a devenit tot mai greu. 
        După vreo câteva sute de metri el a decis să mergem pe o alee între case pe care nu am mai fost de mult, acel drum ar fi cel mai rapid până în stația de tramvai. Dar aleea se îngusta treptat și în capăt era crescut un boschet enorm cu tot felul de rămurele și spini. 
 
- Pune masa jos și treci tu primul încet și să faci un pic de loc dacă poți, eu vin cu masa din urmă să nu o zgâriem. 
 
       Normal că am făcut așa cum a spus. M-am băgat în boscheți și cu capul dat pe spate de o agățătoare deaia țepoasă, rupeam cu mâinile din ele să fac loc. Ajung la celălalt capăt de drum și încep să scot de prin piele și haine tot felul de ghimpi și așchii. Ușor aplecat mă uit spre el prin gaura pe care am făcut-o să văd dacă se potrivește masa sau tre’ să intru iar în ei. Taica-meu a întors masa pe o parte, a intrat între picioarele ei și a ridicat-o până în dreptul capului. Cu partea de sus a corpului protejată de masă, intră în boscheți și pășește atât de suav că nici pungile de pe papuci nu erau agățate. Dar masa era zgâriată tot. 
 
- Uite că ai zgâriat-o. Nu mai bine mergeam pe drumu’ normal? 
- N-are nimic... am avut grijă. E doar lacul puțin zgâriat. 
 
        Spune în timp ce trece mâna peste suprafețele mesei, să simtă zgârieturile. 
 
- N-are nimic, e doar lacul. Oricum vroiam să îl dau jos, să o smirgheluiesc oleacă și să o trag în lac transparent. După o dau cu 250-300 fuga. 
 
        La un moment dat am zis să fac și altele, și am început să merg miercurile la pescuit pe lacul unui prieten. Numai vineri îl mai vedeam pe la obor, dar și vinerile au început să se împuțineze. Începusem treaba cu discotecile.
        Într-una din zilele mele de pescuit, o miercuri, eram pe baltă și voiam să vad după jumătate de zi dacă crapul vrea să muște la pâine. Făceam biluțe și le puneam pe vârful cârligului. Se agață singur. Pâine nu aveam la mine dar îmi făcuse nevasta grijulie mai multe sandvișuri decât pot mânca. Erau în mașină, pe deal. Mă încumet să merg până pe deal copăcel, că aveam băute și vreo 200 de pălinca, dar ajung.
        Pe deal singurul loc unde aveai și semnal la telefon, acesta a început să vibreze, să sune, să zbârnâie în toate tonurile, mesaje vocale, mesaje text, notificări de pe rețele de socializare, tot. Nu știam ce se întâmplă. Majoritatea erau de la mama. O sun, a murit tata.
        De atunci am mai fost maxim de 3 ori la obor, apoi m-am oprit complet, nu avea rost să merg acolo singur, plus că mie nu mi-au plăcut niciodată vrăjelile.

Si tot pe lac eram la 3 zile după ce l-am văzut pe Mihai plin de sânge.
Și tot la mașină m-am dus să mai iau momeală.
Și telefonul a început să zbârnâie, dar de data asta nu mai erau mesaje sau apeluri pierdute, era chiar în momentul unui apel când am ajuns pe deal. Suna doamna Carmen.
 
- Sarut-mâna doamna Carmen.
- Bună să îți fie inima Laur, ce faci?
- Știți doamna Carmen, e miercuri, am ședința cu cei de la Iași.
- Eh prostii... ești la pește, nu?
- Da, da, ce s-a întâmplat?
- Du-te acasă să te gătești și să veniți la masă la noi în seara asta.
- Bine, hai că venim, da ce s-a întâmplat, așa deodată? Și e miercuri, doar știți.
- Eu și cu Marcel am hotărât să ne mutăm la munte, aș fi vrut să îți dau vestea la masă, cu mâinile încălzite pe castronul de supă. 
- Da doamnă, mă pornesc acuma. 
 
 

Doamna Ambasador

Am întâlnit nu demult, o ambasadoare, 
Al sexului frumos, din cap până in picioare, 
În misiune diplomatică, și confidențialitate, 
Trimisă de Afrodita, să-mi pună bețe-n roate. 
 
Deși am știut de la început ce caută, 
Acum străbat meleagurile astrale, 
Să îi mai zăresc odată,
Părul, pleoapele, picioarele.
 
Ca la pescuit sportiv,
Mă adulmecă, mă agață și mă lasă. 
În apa asta tulbure, nociv, 
Eu nu știu daca sunt în plasă.
 
Se întâmplă iar și iar,
Să bat la ușa închisă,
Fără pic de habar,
Dacă e cineva acasă.
 
Până și Don Quijote a cedat,
În lupta cu morile de vânt,
Oare al meu mandat,
O să dureze mult?
 
Un semn este orice, 
Iar totul este semn, 
Nu vreau să mai interpretez, 
Ștreangul să îl săpunez. 
 
Ca orice alt băiat, bărbat,
O floare am cumpărat.
Și am decis spontan, 
Să o las in ghiozdan. 
 
Flori ea merită, și multe, 
Eu vreau să îi dau câteva sute.
Dar fără să o presez,
Am decis să mă consemnez.
 
Alb-roziu abia înflorit, 
Trandafirul m-a citit. 
Supărat că la ea nu ajunge, 
M-a înțepat până la sânge. 
 
Am vrut s-o dăruiesc, altcuiva, 
Dar floarea nu accepta, 
Să își piardă simbolul menit, 
Să devină trandafir obișnuit. 
 
Nici acum, că e uscat, 
Trandafirul nu a cedat, 
Mă uit la el încurajat, 
Povestea mea nu sa terminat. 
 
 
 
S-a uscat, dar mai are culoare.

Cronos

Ce ai maestre Cronos, cu timpul meu?
Știu că îți permiți, că ești un zeu, 
Și te cunosc de mereu,
Ai trecut cu mine peste greu.
 
În ultima perioadă îmi pare,
Că te grăbești cam tare,
Tre să ajungi undeva?
Să știu, să o sun pe mama.
 
O să îi spun că e iar ca la liceu, 
Că am mai întâlnit un zmeu, 
Care mă instigă să salt, 
Îți mai aduci aminte de celălalt?
M-am îndreptat spre el și toată șatra, 
I-am dat pân la zece, l-am luat cu lopata. 
 
Nu joc va-ți ascunsa cu tine Cronos, 
Degeaba te repezi, 
Scriu versuri, suspect de patos, 
Și tu nu ai să realizezi. 
 
Te bat la jocul tău, trișorule, 
Poezia mea înfruntă iernile,
Tipărită sau nu într-o carte, 
O să te frământe pe eternitate. 
 
Timpul o să îmi păzesc nițel, 
Și dacă te prind că te legi de el, 
Nu ai să mai ai, pe ce să pui inel, 
Rămâi ceea ce ești, un singurel. 
 
Te hrănești din existență, neprihănit, 
Ești vechi, uzat, alterat, ruginit, 
Dar niciodată depășit, 
Tu ești timpul, și la mine ai venit. 
 
Te servesc cu un ceai? 
Sau poate o cafea.
Vrei să stai în cârca mea? 
Sau lat pe dușumea?
 
Eu zic să stai calm, 
Deschid televizorul,
Hai să-ți pun un film, 
Apoi îți citesc viitorul. 
 
Se pare că lumea întreagă te dorește, 
Un seducător, nemuritor ce irosește, 
Un nebun singur, ce nu se oprește, 
Aleargă într-o direcție, nimic nu ocrotește. 
 
Dar in palma ta, mai scrie ceva, 
Că te riști a te încumeta, 
Cu cineva care te poate înceta.
 
Eu sunt cel mai urban, băiat de la sat, 
Sper că nu m-ai confundat, 
Că de unde vin eu, de la țară, 
Citești cuvintele greșit, și o să doară. 
 
Cu a mea simplitate, 
Invoc o personalitate, 
Fără ideologii deșarte, 
Și probleme abandonate, 
Din gânduri împrăștiate, 
Din liniștea de noapte,
Din ale tale șoapte, 
Visător până la moarte, 
Dar sceptic în toate, 
Scriu rime curate, 
Mă ajută un frate, 
O soră, o mamă și poate, 
Tu. 
 
Pe hârtie albă eu schițez, 
Pe aia colorată, printez, 
O pun în plic și mă semnez, 
Toate o să fie bine, ai să vezi. 
 
 
 
 
Acum avem timp
de un
„Cappucinno cu Caramel”.

Înmărțișat


Tu ești Taz?
Da împărăteasă, am venit să mă închin,
Și să schimb faimoase rânduri,
Într-o zi cu cer senin.
 
 
Mână peste mână,
Picior peste picior,
Te înnozi în fața mea,
Te prinde un fior?
 
 
Ție frică de mine,
Crezi că o să zbor?
Comparat cu un monstru,
La cer strigător.
 
 
Complicat ca un goblen fără ramă,
Tot ce coși pe mine se destramă,
Fără lupă și hartă, tu te oprești?
Dă-mi voie să spun, greșești.
 
 
Dacă nu era nimic din mine,
Te mai apucai?
Mă mai foloseai?
Hai continuă, ce ai?
 
 
Eu scriu că-mi trebuie timp,
Să scot câte un ghimp,
Nebunul în diagonală a plănuit,
Să îți dea mat grăbit.
 
 
Se izbește în armată de pioni, așteaptă,
Să fac cumva să îi deschid o poartă,
Scopul meu până la mat, și adrenalina,
Vreau să îi mănânc regina.
 
 
E un joc intens, jucat in doi,
Avem același scop?
Doar unul dintre noi.
 
 
Soarele coborât, s-a transformat,
Într-o frumusețe de fată, întruchipat,
Iar zmeul rău a capturat,
Căldura a arestat,
Gingășia a acaparat,
Într-un turn securizat,
Din lumina ei s-a înfruptat.
 
 
Dar speranța încă vie,
Prin voinicul care îi scrie,
Versuri calde pe hârtie,
Și transmite energie,
Toate bune o să fie.
 
 
La sfârșitul lui februarie a înfruntat,
În an bisect, pe zmeul blestemat,
Voinicul până în dinți înarmat,
Din vorbe l-a depreciat,
A insinuat, și provocat,
Să lupte ca un bărbat.
 
 
Zmeul mândru a acceptat,
În neștiință s-a aventurat,
Și a căzut înghețat,
Străpuns și desfigurat,
De cuvintele ce nu a barat.
 
 
Nici tânărul flăcău nu e curat,
De furie, a fost secerat,
Trupu-i cade lacerat,
Dar fata l-a salvat.
 
 
Din zăpadă, pură biruință,
Și sângele, fierbinte arșiță,
A împletit cu șarm ocrotitor,
Din alb-roșu, un mărțișor.
 
Alb si roșu, împerecheat,
Din pace și război,
Înțelepciunea dintre noi,
Și vitalitatea în doi.
 
 
©D.Taz

Grădinarul tuturor

Cu mâinile în buzunar, 
Al nostru grădinar, 
Zâmbetul lui, un dar, 
Îl primești rar. 
 
Cu maiou îmbrăcat, 
De vreme cambrat, 
Cu pantalonul călcat, 
Vizibil, apretat. 
 
Sare gardul nimănui, 
În grădina oricui, 
Pune muzică de fundal, 
Și rostește al său ritual. 
 
Folosesc cuvinte frumoase,
În rime nebune,
În ritmuri periculoase,
În coliziune.
 
Nu te las să gândești,
Mă întâmplu acum,
Nu știi să zâmbești? 
Îmi văd de drum.
 
Eu te cuprind puternic,
Am două mâini. 
Sunt grădinar de mic, 
Și spirite ridic. 
 
Mă înțep năstrușnic,
Ești plină de spini,
Un trandafir sălbatic, 
În jungla de mărăcini.
 
Doare tare dar încă pot, 
Să mă întorc, 
Și să continui să încerc, 
Până mă doare tot. 
 
Pe coate mă apropii, 
Să nu mă zărești.
Îmi șoptesc toți plopii, 
Că tu mă privești. 
 
Tu m-ai pregătit, 
M-ai antrenat, 
Și momentul ăsta, 
Tu l-ai așteptat. 
 
Pe burtă la pândă, 
Aștept verde undă, 
Flexat ca lemnul de cireș, 
Plesnesc ca Ghilgameș.
 
Agitat de zeci de ani, 
Un spumant de doi bani, 
De frică nu e concret,
Dacă e vin sau oțet. 
 
Poezia mea, în liniște, 
Gălăgie obturează, 
Caracteru-mi desenează, 
Priviri ricoșează. 
 
Tu ignoră-mi prezența, 
Că nu-ți iese pasența,
Eu am indulgența, 
Să combat indiferența. 
 
Sar din tufiș, 
Cu lama pieziș, 
Iar când nu te aștepți,
Te smulg din boscheți.
 
Te plantez lângă râu, sub soare, 
Sunt curios cum te dezvolți, 
Și cum arăți când prinzi culoare, 
Până atunci mai trimit câte o scrisoare. 
 
Zâmbește-mi în față, 
Și printre dinți, 
Încercă să te minți, 
Să îmi spui tot, ceea ce nu simți. 
 
Asta e realitate, 
Nu e Las-Fierbinți, 
Suflete tranzacționate, 
Pe treizeci de arginți. 
 
Valori disproporționate, 
Fără cavaleri în cetate, 
Sunt abandonate, 
Toate.