Amintiri pierdute


     Poate ca au trecut doi ani și jumătate de atunci, dar mai revin din când în când și din ce în ce mai rar.
     Îmi place fotografia, arta de a imortaliza timpul, memoriile ce curg atunci când le privești. Puterea de a te uita la o poză și de a accesa memoriile subconștientului prin ea, puterea de a le cataloga in funcție de eveniment, persoane sau timp, puterea de a derula trecutul, în fine...a-ți înțeles mesajul, acolo printre foldere cu mai multe foldere în ele obișnuiam să zac. 
     Odată la câteva zile cu un dublu-click deschideam folderul din vârful piramidei name Pandora. În fața mea acum se află un alt folder denumit Trecute, până aici a fost ca în tunel, fără prea multe opțiuni dau iar dublu-click și deschid ușa. Intru acum într-o cameră spațioasă că am dat maximize la fereastră si tot monitorul e alb. Se disting clar in stânga sus cu icon-uri extra-large, 2 foldere pe nume Da și Ba. În ordine alfabetică aranjate, dau cu săgeata iar pe cel din stânga și e cam gata cearta, un instinct îmi șoptea că am intrat în labirint și că fac bine să țin tot stânga să nu mă rătăcesc. Am accesat Ba. Acolo camera avea aceleași dimensiuni dar părea că o denivelare ușoară le putea face să pară cam după deal, erau icon-uri large, nimic extra la ele, decât în numărul, erau 3 de data aceasta, Raw, Open Project, Finalizate. Și acestea precum și cele din urmă erau în ordine alfabetică, deci click pe Finalizate să țin tot stânga. În fața mea acum 5 foldere de dimensiune medie, AAA, Locuri ,Familie, Oameni, Peisaje. Fără să vreau să explic aceste denumiri, ținem partea stângă și accesăm AAA. Aici așezate în coloane, un total de 8 foldere de dimensiune mică care de data aceasta nu mai au nume, în schimb au numere ce reprezintă ani. În ordine cronologică descrescătoare așezate, dau click pe primul folder sau mai bine spus cel mai vechi. Aici dimensiuni extra-large iar, am 13 fotografii in fată, cele mai frumoase poze din anul acela, editate toate în photoshop și lightroom, cele care sunt făcute pe placul meu, aici găsești și macro și portrete și animale, de toate aici, de aceea folderul anterior se numea AAA. Prima poză întâmplarea face să fie un apus de soare frumos, hipnotizant chiar, în culorile vibrante de nuanțe portocalii. Lângă apus se situa și a doua fotografie preferată din an, un corb. În Regents-Park, dimineața sub ceața deasă ce abia începu să se ridice, în pajiștea albă de Romanițe, se afla corbul. O fotografie pe care mai apoi am procesat-o pe toate părțile până la rezultatul care îmi plăcea. O poză atât de neagră si obscură și totuși atât de detaliată in mister. Mii de poze, de memorii, s-a prăjit hardul. Da...toate au dispărut.
                Cu camera la încheietură am decis să refac cât mai multe din trasee pot, să mă reunesc cu prieteni pentru un portret două, să vizitez locurile iar și să încerc să reproduc ceea ce am pierdut. Dar pozele nu au ieșit niciodată așa cum voiam, așa cum erau cele vechi. A durat ceva timp până să realizez că prezentul e aici, a durat ceva timp până să realizez că pot să salvez memorii noi, diferite, că oricum nimic nu mai e cum a fost, poate că nu pot să reproduc acea poză exact dar acum știu sigur că pot mai bine.
   

Brambura

Te ajut cum pot prin mediul cuvintelor,
Tu trăiești in trecut, eu nu-s nemuritor,
Tu visezi la prezent, eu la viitor,
Stau cu mana întinsă, pe scară nu cobor.
 
Te ridic la prezent, eu sunt unguent, 
Dragostea nu o tratezi prin antrenament, 
Primesc rețete în calm de noapte, 
Cuiul pe cui scoate. 
 
Muzica la 432 de hertzi, 
Închid ochii și sper să mă ierți, 
Poza ta devine mult mai clară, 
Într-o zi cu căldură de vară. 
 
Fizic, intelectual, poate ca stai bine,
Dar de ce oare, M-a trimis la tine, 
A știut ce pot și ce îți trebuie,
Nu sunt în misiune, o fac de bunăvoie. 
 
De unii sunt catalogat sălbatic,
Într-o lume social-democratic,
Cunosc sentiment și frenezie,
Să respir încet... o datorie.
 
Expand toracele și contract diafragma,
Inima pulsează, sângele e magma,
Inspir aer rece, cât număr pană la zece,
Expir un simpozion din tot ce se petrece.
 
Mușchii relaxați, înțeapă câteodată,
Pielea șifonată, se îndreaptă toată,
Furnicături în degete extremități, 
Primesc energie să eman greutăți. 
 
Doar în căști mai aud pe carantină, 
Sunetele naturii, într-o metropolă infimă, 
Virusul se pare, discriminează, 
Pe imunitate și bătrâni se axează. 
 
Nu este o glumă ce periclitează, 
Viețile celor dragi, celor ce contează, 
Într-o lună două du-te și îmbrățișează, 
Până atunci în casă. Virusul evoluează. 
 
Roagă-te și stai activ, 
Teste de foc, pe plan emotiv, 
Psihologic nu cedezi, devii creativ, 
Că ești bine pregătit, sau aproximativ, 
Inspiră adânc în tine, aer pozitiv, 
Expiră ce te roade și e negativ. 
 
 
 
 
 

Carabinieri

     Pe la ora 10 în dimineață mă trezesc panicat de niște bătăi zdravene la ușă, nu îmi amintesc câte au fost în total, dar veneau în serii a câte 3 cu pauza de respiro între ele. Sar de sub pătură și mă îndrept spre ușă, aveam doar boxerii pe mine, mă gândeam să trag pe mine două țoale ce am la îndemână repede, dar am vrut să mă uit pe vizor mai întâi. Din ce am reușit să diclesc prin vizor mi-am dat seama că erau carabinieri, în acel moment am trecut de la starea de alarmat la starea de enervat.              Deschid ușa cât de larg se poate de zici că îi făceam loc la unu să intre cu canapeaua, deși eram în chiloți. Analizez rapid cele două personaje, unu era grăsuț cu chelie și fără bască, celălalt era mai tânăr, în formă și purta și chipiul. Mă adresez celui mai solid fără chipiu, deși era mai la distanță de mine decât celălalt, avea mai multe însemne pe umăr denotând un rang mai mare. 

- Ce vrei?

Nu apucă bine să se legitimeze și să își prezinte scopul vizitei, că agentul mai tânăr și fâșneț îl întrerupe cu o întrebare la adresa mea.

- Dumneavoastră sunteți domnul Alfonso?

Mă uit spre el din instinct preț de o secundă sau două, apoi îmi întorc privirea spre cel cu care am inițiat conversația. Acesta la rândul lui puțin rușinat că subalternul lui nu a respectat nici măcar codul bunelor maniere, lăsând la o parte procedura legală, îi da un ghiont cu cotul și îi șoptește într-o manieră cât să pricep și eu ce a spus.

- Taci dreacu, dacă nu știi.

După ce îi spune aceste cuvinte colegului, domnul carabinier îmi arată chelia lucioasă aplecându-se pentru a ridica de pe jos plicurile și revistele ce am primit prin poștă. După ce îmi întinde toată maculatura aia cu spatele ușor aplecat, își cere scuze și îmi urează o zi bună, acțiune urmată de un gest cu capul spre colegul lui îndemnându-l să bată în retragere.

- O zi bună și dumneavoastră.

     Închid ușa încet, parcă voiam să aud ce mai vorbesc între ei, apoi mă întorc la patul care era încă destul de cald.
Mă gândeam... pe ăștia sigur Duilio i-a trimis să îmi strice mie buna dispoziție sau să îi pedepsească pe oamenii ăștia doi. 
 

Renascentism

Lucifer s-a răzgândit,
Spre soare e pornit,
Aripile își vrea,
Și super-puterea.
 
Tot ce e al lui de drept,
Din vremuri de adept,
Energia să creeze,
Nu doar să dezintegreze.
 
Blocat pe o frecvență joasă,
Zgârieturile îi curg pucioasă,
El nu este biomasă,
Se înfiripă în orice casă,
Se așază cu tine la masă,
O creatură cornoasă,
O bestie ticăloasă,
Ești în situație primejdioasă,
Te urmărește pe terasă,
Deși pare prietenoasă,
O gândire dezastroasă.
 
Încercat de multe dăți,
Ai biruit în greutăți,
Ai pierdut pe drum bucăți,
Bau-Bau vede posibilități,
Dar tu ignori realități,
Căci nu există două judecăți,
Sau două autorități.
 
În energia soarelui, eu sunt puritate,
În palidul de lună, mai fac și păcate.
 
Vreau dreptate fără răutate,
Sănătate în identitate,
O afinitate spre stabilitate,
O societate cu sensibilitate,
O comunitate cu demnitate,
Da...le vreau pe toate.
 
 
 

Ești Femeie

Tu ești mamă, bunică și nepoată, 
Tu ești mătușă, vecină și consoartă,
Tu ești colegă, șefă, adolescentă,
Tu ești mai tânără sau mai în-vârstă.
 
Din începuturi pruncești, 
Cuvinte multe încâlcești,
Părinți fericești,
Ochi îndulcești,
Ești femeie și crești.
 
Nu mai stâlcești,
Te apuci să citești,
Pe burtă tocești,
Să treacă anii ucenicești,
Ești femeie și te pregătești.
 
Tu nu te rătăcești,
La lac te bălăcești,
Alte fete îmbrâncești,
Capete sucești,
Băietani zăpăcești,
Ești femeie și trăiești.
 
După jurăminte bisericești,
Tu plângi, nu bocești,
Tu spui, nu cotcodăcești,
Tu ai glas să vorbești,
Și spirit să poruncești,
Ești femeie și te împotrivești.
 
Mai târziu, copii dezmeticești,
Prin sfaturi părintești,
Cu cafea în cești,
Din dinți scâncești,
Ești femeie și te chibzuiești.
 
Apoi te adâncești.
Riduri peticești,
Nu ai timp să greșești,
De o viață muncești,
Nu vrei să te oprești,
Ai nepoți să cicălești,
Tu ești iubită și iubești,
Tu ești femeie, strălucești. 
 
Plin de stimă, te apreciez, 
Îmi dai voie să visez, 
Să cresc și să evoluez, 
Vreau să te îmbrățișez. 
 
Energia din spatele puterii, 
Frumusețea din spatele durerii, 
Ambiția din spatele încercării,
Speranța din spatele disperării. 
 
Ca un păpușar a evoluat, 
Prin gesturi a controlat, 
Și când vocea a cântat, 
Toți bărbații au dansat. 
 
 
Astăzi e ziua ta,
Să îți faci de cap.
 
 
 
 
 

Lupta cu viitorul

Câmp de luptă a fost creat,
Cu Big-Bang s-a întâmplat,
Când steaua dimineții a căzut,
Aripile lui Lucifer au dispărut. 
 
Un simplu bolovan, după amputare, 
Energia lui la depărtare, 
Se învârte în jurul ei pare, 
Ca o pată neagră, spre culoare. 
 
Se încordează cu stupoare,
Putere nu mai are,
A pierdut-o in denigrare,
Aripile s-au transformat în soare.
 
Lacrimile îngerilor ce au suspinat,
Și pentru iertare s-au rugat,
Un ocean de neegalat au acumulat,
Apă sfântă, pentru un pământ uscat.
 
Milioane de ani ei au luptat,
Și combat în continuare cu acel păcat,
Pe care îl are din născare,
Omul, soldat în două tabere.
 
Este un tiran, rege al Babiloniei,
Prinț al demonilor, șarpele Evei,
Călăul ce zâmbește la pedeapsă,
Alegoric simbol de apocalipsă.
 
Nu se încrede încă, nici în oameni sau copaci, 
Și mai puțin însă, în ai lui draci, 
Cu o așa armată, dictatorial comandată, 
Spre eșec total e destinată.
 
Primesc astfel prin botez,
Dreptul să mă orientez, 
Să învăț, să scriu și să citez, 
Fără presiunea din strămoși, realizez, 
Cu o singură entitate vreau să colaborez. 
 
În obscurul nopții,
La flacăra lumânării, 
Visez la mici bucurii, 
Prin ochii mei pustii.
 
În dimineață mă trezesc, 
Ușor să nu o dezvelesc.
 
Tiptil pe parchet pășesc, 
Să nu scârțâie, să nu greșesc,
Să calc pe jucării, eu mă feresc.
 
Până ajung la baie să mă dezmeticesc, 
Pe aragaz pun apă să încălzesc, 
De două cafele pregătesc,
Eu asta îmi doresc. 
 
Solidul și lichidele, 
Carnea și sângele, 
Pâinea și vinul, 
Carbon și hidrogenul. 
 
Sunt diferențe între toate, 
Dar împreună socoate, 
Au creat planeta sferic,
Jumate lumină, jumate întuneric,
Jumate spiritual, jumate fotogenic,
Jumătate, albastru strălucit,
Jumătate, cu de toate îmbâcsit.
 
O parte te rănește,
O parte te doctoricește,
O parte te dorește,
Cealaltă te izgonește.
 
 
 
 
Până ajungi sus ai să vorbești altă limbă.

Mihăiță cedează…emoțional

         Cinci zile au trecut de când mătură și dă cu mopul în sala de forță, pune greutățile lăsate aiurea la locul lor pe tot felul de rafturi și bucăți de fier beton ce ieșeau prin perete din camera alăturată. Câteodată se oprește să se antreneze puțin, ar vrea și el să arate așa ca băieții ce vin acolo să tragă de fiare. Obosește și transpiră repede, după aproximativ jumătate de oră intră la dușuri să dea jos transpirația sărată și pe alocuri lipicioasă. Stinge toate luminile și sună la echipa mobilă să vină să îl ridice. O mașină de teren inscripționată USS (Unlimited Security Strengh) intră în parcare și îl blițează pe Mihai.
 
- Salut "Manechinu", unde te duc?
 
       Întreabă Dorin, unul dintre cei doi dulapi din mașină. Aici la sală a primit porecla de manechin de la niște tovarăși de-a lui Vitalie, pentru că  era înalt, zvelt; Ce mai, era frumos! Era făcut pentru reviste, poate reclame la ceva produse sănătoase, iaurt chiar.
 
- Salut Dorin! Salut Portughezule! Acasă vă rog.
- Da' gata pe azi? În ritmul ăsta ai să ai mușchi pe tine numai dacă îți pui o felie de pastramă pe frunte.
- Lasă că ai să vezi tu, nu ai să mai râzi de mine.
 
         În acea seară a stat în pat cu ochii în telefon, el și fosta prietenă a lui "Curcubeu" comunicau destul de des prin mesaje text. Între aceștia începea să se înfiripe ceva, Mihai a grăbit puțin procesul: o invită pe fată la film. Îi zice că e ultimul weekend în care or să ruleze Matrix la cinema. Ceea ce pare acum evident pentru unii, pe atunci pentru Mihai nu era. Alina îl refuză. Cu o scuză cam trasă de păr, se fofilează și nu mai răspunde la celelalte cinci mesaje pe care Mihai le scrie surprins, supărat și chiar indignat. 
         Reușește în cele din urmă să închidă ochii dar tot cu imaginea Alinei în gând. A făcut puțin raționament și a decis să nu îi mai scrie. Destinul se gândise să se joace puțin cu Mihai, se întâlnește cu ea chiar ziua următoare pe holurile școlii. Alina nu voia să vadă Matrix, în rest era ok, nu era supărată așa că îl abordează pe acesta.

-Salut, ce faci? Ce ore ai astăzi?
-Salut.
-Ce s-a întâmplat? Ești bine? Te caută iar Curcubeu?
-Sunt ok, am o treabă.

          După aceste cuvinte Mihai se întoarce cu spatele la ea și se îndreaptă spre clasa lui. A decis cu o seară în urmă să fie mai rece, a trecut prin destule din cauza acestei fete și ea nu numai că nu își poate face timp de un film, dar pare că e atât de ocupată că nu are timp nici să răspundă la mesajele lui. I-a ajuns.
         A mai trecut o zi, la fel ca cea de dinaintea ei, și stă în pat și ar vrea să îi scrie. A promis că nu o va face, dar era atât de greu să reziste tentației încât a decis să lase telefonul la încărcat în bucătărie. În felul acesta a reușit să pună puțină distanță între el și dispozitivul care facilita ispita. 
          Era ora zece în seară și el stă ascuns sub pătură în poziție de făt și vrea să adoarmă, când se aude din bucătărie prin surdina serii telefonul acestuia, pe ton de mesaj. A rămas pitit sub pătură prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar a rezistat doar cinci minute, apoi a luat-o la fugă desculț pe gresia lunecoasă până la bucătărie. A alunecat dar nu s-a lovit tare. A smuls telefonul din cablu și a citit mesajul care, așa cum se aștepta era de la Alina. 
           Ea abia acum răspunse la unul din mesajele ce acesta le trimise cu o seară în urmă. A explodat. A pus mâna pe cartea de telefon cu intenția să îl găsească pe a lui Curcubeu și a dat în cele din urmă peste un număr de telefon. Singurul din cartea de telefon cu numele Ciompic, Virgil Ciompic. Apelează.

-Da?
-Andrei?
-Nu, sunt tatăl lui. E în dormitor. Îl strig acum.

          Mihai ținea telefonul cu două mâini, era nervos și voia să vorbească cu Curcubeu, un băiat care l-a terorizat pe acesta până acum o săptămână în urmă. În telefon se auzea cum Andrei era chemat de taică-su la apel, apoi se aude cum vocea acestuia se aproprie de receptor.

-Alo?
-Vină la muzeu să vorbim!
- Alo? Cu cine vorbesc?
- Sunt Mihai.
- Mihai?
- Da. Vină la muzeu și ai să vezi care Mihai.
 
           Închide apelul și se duce să se îmbrace. Din cuierul de lângă ușa de la intrare, Mihai ia o bâtă de baseball de dimensiuni ceva mai mici, pe care o achiziționase în clasa a-6-a din Cheile Bicazului, unde a fost în excursie cu clasa. Strânge șireturile puternic, la papucii lui sport să se asigure că nu o să îi sară din picioare și o ia la fugă spre muzeu să se întâlnească cu Curcubeu.

Un zâmbet, ce mă sperie.

     Vitalie, era o vreme tipul acela de bărbat care pleca în Afganistan de câte ori se certa cu prietena lui,  trei tururi făcute în așa zisele misiuni de pace. Se iubeau ca două flăcări, se consumau unul pe altul fizic și mental, se drăgosteau și se certau peste tot unde apucau. Fata a reușit să îl convingă să nu mai plece iar, promițându-i însurătoare. 
     Trecuse aproximativ un an de la nuntă și ca de-obicei de la un fleac, s-au aprins iar ca torțele și au ținut vecinii treji toată noaptea. Următoarea zi îi arată nevestei un fel de formular ce trebuia completat, Vitalie s-a înscris  într-un alt tur în Afganistan. Nevastă-sa cât pe ce să leșine, au izbucnit lacrimile și a început să țipe, a început să îl amenințe: că pleacă, că nu mai are la ce să se întoarcă, că Afganistanul a mai terminat o căsnicie și că acum o să caute pe altul, care o să îi ofere atenție, stabilitate și un copil.
     Vitalie a încremenit. A stat cu capul în jos tot monologul pe care l-a mai auzit de câteva ori, dar la ultimele ei cuvinte el a sfâșiat hârțoagele din mâna sa pe care trebuia să le semneze pentru a intra in misiunea de pace.
 
- Un copil? Ai spus un copil? Da tu vrei d’ăsta? Măi Bianca măi, da pentru copil rămân acasă și dacă vrei îmi tai o mână, să nu mai pot vreodată pleca de lângă tine. Iubesc copiii, doar că nu am știut să îți spun asta, nu am știut cum să te întreb dacă și tu ai vrea. Iartă-mă!
 
     Mai târziu, în timp, după ce s-au împăcat și au desemnat un scop comun, au încercat de mai multe ori fără izbândă. Clepsidra timpului îi găsește 3 ani mai târziu în fața unui doctor, cu cunoștințe mai mult generale decât specialist. Fără teste, într-un spital de stat, într-un oraș uitat, doctorul cu părul sur a stipulat, că unul dintre ei nu poate, sau că nu pot amândoi, ori că sunt stresați și foarte îngrijorați. 
 
- De multe ori stresul în cuplu împiedică procrearea. Precum un calcul matematic, trebuie să dispuneți de formula corectă și să o aplicați numai și numai după ce ați identificat necunoscutele dintre voi. Gândiți-vă bine la ce am spus și rezolvați tema pentru acasă. 
În intimitate, 
În lumini chioare, în noapte, 
În totală confidențialitate, 
În onestitate, 
Și apoi, poate.
 
Dar bătrânul doctor nu l-a dat pe spate,
El vorbește cuvinte deșarte.
Vitalie e în picioare mereu,
Nu simte stresul, când nu e în imprimeu, 
Pe burtă, în nisip camuflat, 
Respiră aer încet, de soare uscat. 
 
Îl roagă pe acesta să iasă pe hol, în timp ce îi face semn Biancăi să rămână pe scaun. 
 
- Vreau să vorbesc cu șeful tău.
- Aici în spital peste mine e doar directorul și el nu se pricepe la chestii d’astea.
- Și nici tu. Vreau să vorbesc cu el!
- Ok...înțeleg, vă rog nu vă pripiți, urmați-mă.
 
     Și ajung în cap de hol, cu lămpi de gaz iluminat, neoane puternice alb-albăstrui reflectate în varul lavabil de pretutindeni și pe peretele unde acesta se termina, o ușă din lemn maro, destul de masivă.
     Pune mâna pe clanță, apasă ferm și își împinge greutatea sa prin umăr în ușă. Nu era încuiată dar părea că nici descuiată, poate că Vitalie nu a apăsat bine, dar mă îndoiesc,. Ce e concret însă, faptul că au zburat câteva șipci și o bucățică din metalul cromat din ușă atunci când a deschis-o. Poate că totuși era închisă, pentru că în spatele ușii, în biroul cel spațios era o canapea pe care domnul director evident dormea, până să tresară întârziat la zgomotul făcut de ușa fărmată.
 
-Domnule, da fermi ușa!
 
     Cuvintele doctorului apăruseră puțin cam inconfortabile pentru ambele părți, deși erau clar aruncate spontan din lipsă de alte idei. 
 
- Domnule doctor, vă rog să mă scuzați, pentru ușa pe care o să plătesc și pentru deranjul din ceea ce ar fi putut fi un somn de frumusețe. Plătesc și pentru ăla. Dar vă rog să îmi recomandați un doctor specialist, care să  poată să confirme că suntem stresați, altfel nevastă-mea o să creadă că sunt impotent. Și îmi iau foc!
 
     Directorul cu puchi la ochi nu știa cum să reacționeze, dar în fața lui era acest Goliat de 2 metri, care după ce a intrat în birou și s-a îndreptat era mai mare decât ușa, apoi se vedeau și toate fibrele de mușchi pe antebrațul acestuia, că părea turnat din fier-beton. 
 
- Luați loc haideți să vorbim. 
 
     După multe alte ședințe cu doctorul specialist, a început să le surâdă gândul de a înfia un copil. S-au complăcut cu ideea chiar. Acum se interesau de toată documentația necesară si normele ce trebuie îndeplinite în vederea  înfierii unui copil. Au și programat o ședință cu o persoană care se ocupa de adopții. Dar pană să vină data ședinței, Biancăi i-au venit mai întâi amețeli, dureri de cap, grețuri, vomă, pofte, doar un lucru nu i-a venit: ciclul. Nu a știut dacă e adevărat. Ar fi vrut să afle ea mai întâi, să fie sigură, apoi să îl anunțe pe Vitalie. 
     M-a sunat în dimineața aia să îi găsesc ceva treabă de făcut soțului, pentru a nu fi în zona casei sau spitalului. Ea crede că este gravidă și ar vrea să se testeze. Știam că încearcă de mult . Eram foarte fericit. L-am trimis pe Vitalie in celălalt capăt de oraș. I-am zis că cineva de la discoteca aia fură curent, că îmi lipsesc înregistrări de pe camerele de supraveghere. Apoi am urcat in mașină pentru că m-am și oferit să o duc la spital. Era gravidă, i-a spus in acea seară când a ajuns acasă. 
     Opt luni și ceva mai târziu eram cu Vitalie la sindicat, la separeu. El a primit un telefon. După ce a răspuns, la câteva secunde l-am văzut transformându-se în cea mai înfricoșătoare bestie din lume . Vitalie zâmbea. Îl știu de când era puștan, niciodată nu l-am văzut zâmbind, dar zâmbet d’ăla larg că i se vedeau dinții de sus și cei de jos cum erau înfipți unul în altul. A mai zâmbit la el la nuntă dar a fost ceva politicos, diplomat, cu buzele lipite, de data asta avea însă buzele deschise larg și pare că încet s-au descleștat și dinții, pentru că a început să râdă și să plângă și a zis.
 
-E fată!
 
      Apoi m-a luat în brațe și m-a strâns ca în menghină. 
 
- Felicitări Vitalie, să îți crească mare, sănătoasă ca tine și frumoasă ca Bianca. Ei îi doresc să aibă răbdare, să te învețe să zâmbești. Că eu m-am căcat pe mine și nu mă sperii ușor. 
- Mulțumesc Laur, aveam decis cu Bianca de vreo două săptămâni, dacă e fată e Athina. 
- O zeiță din mitologia greacă, îmi place, îmi place la nebunie. 
- Eu plec acum dacă nu mai ai treabă cu mine, mă duc să îmi văd lumina ochilor. 
- Hai du-te și nu te preocupa, câte zile vrei. Ai grijă de fete și dacă ai nevoie de ceva, mă suni. Aștept să ne inviți. Nevastă-mea arde de nerăbdare. 
 
     Apoi după vreo două saluturi scurte, trage geaca pe el și pleacă. Eu am rămas  îngândurat... O zeiță greacă, hmm... și nu orice zeiță, una despre care se spune că inspiră cultură, educație, înțelepciune, justiție. Ceea ce mă frământa cu adevărat e faptul că în diverse  manuscrise sumeriene antice această zeiță extrem de frumoasă, era adesea invocată pe câmpuri de luptă, reprezentând puterea Atenei într-o Grecie plină de zei. Cu un coif auriu prin care blondul părului flutura agale, pe un centaur călare, sulița îi țintește spre păcătosul care apoi moare. Ea inspira de asemenea și tenacitate, curaj și putere. Ori Vitalie e la nivelul la care dacă mai primește o doză de curaj, el însuși poate intra printre rândurile zeilor. Nu de puține ori mă uitam la Vitalie ca la un fel de Ares captiv în vremuri moderne. Îl întrebasem odată dacă nu ar fi interesat de ceva box sau lupte marțiale mixte, cu siguranță ar fi ajuns un mare luptător și ar fi avut mai multe posibilități. Eu cunoșteam pe cineva la Iași care promova treaba asta. Cu un telefon îl rezolvam. 
 
- Nu îmi place așa, prea multe reguli, prea mulți oameni care se holbează la cușcă. În captivitate și un copil poate să râdă de mine. 
 
     Era un bătăuș de cartier, se baza pe instincte și oportunitate, pe decor, pe ambient, pe orice putea să pună mâna să iasă victorios și o făcea mereu. A fost antrenat de Scorpionii Roșii, asta după ce a terminat Academia Militară Alexandru cel Bun din Republica Moldova, în lauri, fanfară și focuri de armă. Cu toate acestea, spiritul lui intens arde de la o vârstă mult mai fragedă, de pe vremea când tat’su, un bișnițar contrabandist, „alcoolist”, îl bătea de îl usca, pe el și pe mă-sa. Avea cel mai bun exemplu negativ sub nas și el nu avea să devină așa. A promis lui maică-sa și i-a dat putere să depună actele de divorț. 

Doamna Carmen se mută în munți.

        De vreo trei zile nu mai auzisem nimic îngrijorător. Se pare că a fost o mișcare foarte bună ca Vitalie să îl angajeze pe Mihai la sala lui de forță. 
 
        Astăzi este miercuri, e zi de târg. În fiecare miercuri și vineri e. Se adună oamenii de prin toată localitatea în centrul orașului sau prin piață cu diverse la vânzare. De la animale vii - la bomboane și mobilă le găsești pe toate. Acum din ce în ce mai puține pentru că poliția nu le mai dă voie fără autorizații, păcat... Obișnuiam să merg la obor cu taică-meu când eram flăcău și sincer nu prea îmi plăcea, nici mirosul, nici oamenii, mai nimic de fapt.
        Pentru o bună perioadă de timp după ce am plecat de la casa părintească, am continuat acest ritual. Era singurul loc în care mă mai întâlneam cu bătrânul meu și puteam să vorbim, că de mă duceam la ei acasă în vizită, maică-mea voia numai ea să vorbească cu mine și să ne povestim unul altuia ce am mai făcut, văzut sau auzit, iar asta îmi făcea o plăcere enormă. O ajutam să curețe cartofi și alte chestii, dar mai puțin complicate, nu știam să gătesc deloc, iar asta era unul din secretele familiei.
 
       Și eram într-o vineri dacă nu mă înșel, la obor, unde taică-meu a văzut o piesă de mobilier cum vezi numai prin filme. O măsuță de whisky făcută din stejar, lăcuită puțin vișiniu. Aceasta se deschidea la mijloc spre un compartiment în care încăpea o sticlă de whisky și două pahare. Vânzătorul măsuței avea și setul de cristal acolo ca să arate cât e de frumoasă bijuteria lui și dacă cineva era interesat le vindea și pe alea cu siguranță. După vreo 10 minute de investigații și admirare, taică-meu deschide gura.
 
- Lui maică-ta sigur i-ar place așa ceva.
 
Apoi pufnim amândoi în râs și după noi și vicleanul negustor.
 
- 200 de mărci domnul meu. E făcut de nemți, știți că aia nu se joacă cu așa ceva.
 
       Tot timpul acesta vânzătorul l-a luat la ochi doar pe taică-meu, numai cu el vorbea și numai la el se uita. Pe mine nu mă deranja și eu îl evitam, iar e drept că si taică-meu era îmbrăcat bine. Avea costume pentru ieșit la obor. În ziua aceea a pus pungi peste papuci să nu îi murdărească în mocirlă, așa făceau toți care aveau mașină scumpă și nu voiau să o murdărească. Taică-meu nu avea mașină, făcea parte din tactica lui, era un negociator pur-sânge. După ce am văzut că s-au luat la tocmit acolo, eu am zis să mai văd și altă marfă, dar am stat prin zonă. După cinșpe minute pe ceas, ca întotdeauna, mă întorc de grabă la taică-meu.
 
- Trebuie să plecăm că acuși se închid orele de vizită la maternitate, nici nu mi-am dat seama că e așa tarziu.
- Stai te rog două secunde să îi fac ultimul preț domnului și mergem de îndată, te conduc eu.

       Bineînteles că eu și taică-meu eram înțeleși pe tema asta, iar conversația noastră la un volum destul cât să audă și dragul negustor.

- A lăsat până la 150 de mărci, ori banii ăștia eu nu îi am la mine și mă tem că până mă duc cu tine la maternitate apoi acasă să iau si restul de bani, se închide și oborul. Următoarea zi de obor e în cinci zile. Dacă dă Doamne ferește o suferință peste noi sau domnul negustor? Și nu ne mai întâlnim? Nu or să se supere a ta măicută, că nu i-am cumpărat măsuță de cafea, la care să mă așez cu ea?
- Lasă prostiile astea tată și hai că se închide la maternitate, vreau să îmi văd mândra și progenitura.
- Am la mine 120 de mărci... tu ai ceva?
 
       Mă pipăiam ca un urangutan pe buzunarele de la piept, că aveam la geaca aia de piele buzunar la nivelul curelei, pe piept și pe interior, pe ambele părți. Purtam și o pereche de pantaloni de constructor cu buzunare la spate, în față și pe genunchi. Aveam bani în toate buzunarele sume diferite și știam precis ce sumă am în ce buzunar, erau în ordine. El a făcut semn că vrea 20 de mărci în timp ce gesticula nonșalant. Buzunarul stânga la genunchi. 
 
-Ia... atâta am și eu... dacă vrea bine dacă nu hai că plec fără tine. 
 
       Cu o mână îi întind banii dar el ezită să îi ia, uitându-se mai mult spre negustor. Cu cealaltă mână mă prefăceam că îmi este greu să închid capsa. Aveam privirea spre tatăl meu. Negustorul puțin nedumerit cu privirea ba la taică-meu, ba la mine. Prima dată când s-a uitat și la mine. Cu coada ochiului, în vederea periferică, îi vedeam mișcările de cap, trebuia să miște capul,. Era poziționat în fața măsuței, am făcut triunghi. Am învățat ritmul acestor mișcări de cap ale lui și m-am potrivit să mă întorc spre el când se uită la mine. O secundă de contact vizual am avut. 
 
- Dați-mi așa 140 că n-oi muri eu de foame, iar matale să ai sănătate și să duci feciorul ăsta la mândruța lui și apoi dacă ne întâlnim și miercuri ai să dai tu un țap de bere. 
 
       Zis și făcut. Taică-meu se întoarce spre mine, ia ăia 20 și cu 120 ale lui îi dă la negustor, pune mâna de o parte a mesei și îmi face din cap să apuc din cealaltă parte. 
 
- Hai prinde de acolo oleacă, că nu-i grea dar nu vreau să mă murdăresc până la mașină. 
 
        Prind de celălalt capăt de masă și ne îndreptăm spre ieșirea din obor. Oborul ăsta nu era altceva decât un spațiu mare de teren bătătorit de toate viețuitoarele care au fost scoase la vânzare, de utilajele ce cărau cherestea, o mocirlă pe alocuri. Toată treaba asta înconjurată aproape în cerc de un zid de bolțari gros de jumătate de metru și înalt de doi-jumate, unit, ca un șarpe ce își mănâncă coada, de o singură poartă mare de fier la care stătea si poliția de multe ori. Un adevărat Colosseum, cu caractere pe măsură. 
        Am reușit să ieșim pe poartă, am mai făcut vreo doi pași pe lângă zid după care taică-meu zice:
 
- Ia car-o tu că nu e așa grea, pot să o car și singur, dar tu ești mai tânăr, mai puternic, plus că eu am și reumatismul ăsta care mă frământă. De vreo două zile mă dor toate încheieturile, cred că o să plouă iar diseară. 
- Dă incoa' că o duc eu... 
 
        Masa chiar nu era grea. M-aș fi oferit oricum să o duc eu, dar m-a supărat faptul că până atunci nu s-a mai văitat. Oare chiar îl doare? sau crede că mă face și pe mine din cuvinte? Îi știu toate trucurile. Pentru multe din ele are nevoie de mine, exemplu cel de adineaori. Pe atunci nu aveam mândră, eram tot timpul ocupat cu altele, în viața mea nu se intră prea ușor și a devenit tot mai greu. 
        După vreo câteva sute de metri el a decis să mergem pe o alee între case pe care nu am mai fost de mult, acel drum ar fi cel mai rapid până în stația de tramvai. Dar aleea se îngusta treptat și în capăt era crescut un boschet enorm cu tot felul de rămurele și spini. 
 
- Pune masa jos și treci tu primul încet și să faci un pic de loc dacă poți, eu vin cu masa din urmă să nu o zgâriem. 
 
       Normal că am făcut așa cum a spus. M-am băgat în boscheți și cu capul dat pe spate de o agățătoare deaia țepoasă, rupeam cu mâinile din ele să fac loc. Ajung la celălalt capăt de drum și încep să scot de prin piele și haine tot felul de ghimpi și așchii. Ușor aplecat mă uit spre el prin gaura pe care am făcut-o să văd dacă se potrivește masa sau tre’ să intru iar în ei. Taica-meu a întors masa pe o parte, a intrat între picioarele ei și a ridicat-o până în dreptul capului. Cu partea de sus a corpului protejată de masă, intră în boscheți și pășește atât de suav că nici pungile de pe papuci nu erau agățate. Dar masa era zgâriată tot. 
 
- Uite că ai zgâriat-o. Nu mai bine mergeam pe drumu’ normal? 
- N-are nimic... am avut grijă. E doar lacul puțin zgâriat. 
 
        Spune în timp ce trece mâna peste suprafețele mesei, să simtă zgârieturile. 
 
- N-are nimic, e doar lacul. Oricum vroiam să îl dau jos, să o smirgheluiesc oleacă și să o trag în lac transparent. După o dau cu 250-300 fuga. 
 
        La un moment dat am zis să fac și altele, și am început să merg miercurile la pescuit pe lacul unui prieten. Numai vineri îl mai vedeam pe la obor, dar și vinerile au început să se împuțineze. Începusem treaba cu discotecile.
        Într-una din zilele mele de pescuit, o miercuri, eram pe baltă și voiam să vad după jumătate de zi dacă crapul vrea să muște la pâine. Făceam biluțe și le puneam pe vârful cârligului. Se agață singur. Pâine nu aveam la mine dar îmi făcuse nevasta grijulie mai multe sandvișuri decât pot mânca. Erau în mașină, pe deal. Mă încumet să merg până pe deal copăcel, că aveam băute și vreo 200 de pălinca, dar ajung.
        Pe deal singurul loc unde aveai și semnal la telefon, acesta a început să vibreze, să sune, să zbârnâie în toate tonurile, mesaje vocale, mesaje text, notificări de pe rețele de socializare, tot. Nu știam ce se întâmplă. Majoritatea erau de la mama. O sun, a murit tata.
        De atunci am mai fost maxim de 3 ori la obor, apoi m-am oprit complet, nu avea rost să merg acolo singur, plus că mie nu mi-au plăcut niciodată vrăjelile.

Si tot pe lac eram la 3 zile după ce l-am văzut pe Mihai plin de sânge.
Și tot la mașină m-am dus să mai iau momeală.
Și telefonul a început să zbârnâie, dar de data asta nu mai erau mesaje sau apeluri pierdute, era chiar în momentul unui apel când am ajuns pe deal. Suna doamna Carmen.
 
- Sarut-mâna doamna Carmen.
- Bună să îți fie inima Laur, ce faci?
- Știți doamna Carmen, e miercuri, am ședința cu cei de la Iași.
- Eh prostii... ești la pește, nu?
- Da, da, ce s-a întâmplat?
- Du-te acasă să te gătești și să veniți la masă la noi în seara asta.
- Bine, hai că venim, da ce s-a întâmplat, așa deodată? Și e miercuri, doar știți.
- Eu și cu Marcel am hotărât să ne mutăm la munte, aș fi vrut să îți dau vestea la masă, cu mâinile încălzite pe castronul de supă. 
- Da doamnă, mă pornesc acuma. 
 
 

Doamna Ambasador

Am întâlnit nu demult, o ambasadoare, 
Al sexului frumos, din cap până in picioare, 
În misiune diplomatică, și confidențialitate, 
Trimisă de Afrodita, să-mi pună bețe-n roate. 
 
Deși am știut de la început ce caută, 
Acum străbat meleagurile astrale, 
Să îi mai zăresc odată,
Părul, pleoapele, picioarele.
 
Ca la pescuit sportiv,
Mă adulmecă, mă agață și mă lasă. 
În apa asta tulbure, nociv, 
Eu nu știu daca sunt în plasă.
 
Se întâmplă iar și iar,
Să bat la ușa închisă,
Fără pic de habar,
Dacă e cineva acasă.
 
Până și Don Quijote a cedat,
În lupta cu morile de vânt,
Oare al meu mandat,
O să dureze mult?
 
Un semn este orice, 
Iar totul este semn, 
Nu vreau să mai interpretez, 
Ștreangul să îl săpunez. 
 
Ca orice alt băiat, bărbat,
O floare am cumpărat.
Și am decis spontan, 
Să o las in ghiozdan. 
 
Flori ea merită, și multe, 
Eu vreau să îi dau câteva sute.
Dar fără să o presez,
Am decis să mă consemnez.
 
Alb-roziu abia înflorit, 
Trandafirul m-a citit. 
Supărat că la ea nu ajunge, 
M-a înțepat până la sânge. 
 
Am vrut s-o dăruiesc, altcuiva, 
Dar floarea nu accepta, 
Să își piardă simbolul menit, 
Să devină trandafir obișnuit. 
 
Nici acum, că e uscat, 
Trandafirul nu a cedat, 
Mă uit la el încurajat, 
Povestea mea nu sa terminat. 
 
 
 
S-a uscat, dar mai are culoare.