Mihăiță cedează…emoțional

         Cinci zile au trecut de când mătură și dă cu mopul în sala de forță, pune greutățile lăsate aiurea la locul lor pe tot felul de rafturi și bucăți de fier beton ce ieșeau prin perete din camera alăturată. Câteodată se oprește să se antreneze puțin, ar vrea și el să arate așa ca băieții ce vin acolo să tragă de fiare. Obosește și transpiră repede, după aproximativ jumătate de oră intră la dușuri să dea jos transpirația sărată și pe alocuri lipicioasă. Stinge toate luminile și sună la echipa mobilă să vină să îl ridice. O mașină de teren inscripționată USS (Unlimited Security Strengh) intră în parcare și îl blițează pe Mihai.
 
- Salut "Manechinu", unde te duc?
 
       Întreabă Dorin, unul dintre cei doi dulapi din mașină. Aici la sală a primit porecla de manechin de la niște tovarăși de-a lui Vitalie, pentru că  era înalt, zvelt; Ce mai, era frumos! Era făcut pentru reviste, poate reclame la ceva produse sănătoase, iaurt chiar.
 
- Salut Dorin! Salut Portughezule! Acasă vă rog.
- Da' gata pe azi? În ritmul ăsta ai să ai mușchi pe tine numai dacă îți pui o felie de pastramă pe frunte.
- Lasă că ai să vezi tu, nu ai să mai râzi de mine.
 
         În acea seară a stat în pat cu ochii în telefon, el și fosta prietenă a lui "Curcubeu" comunicau destul de des prin mesaje text. Între aceștia începea să se înfiripe ceva, Mihai a grăbit puțin procesul: o invită pe fată la film. Îi zice că e ultimul weekend în care or să ruleze Matrix la cinema. Ceea ce pare acum evident pentru unii, pe atunci pentru Mihai nu era. Alina îl refuză. Cu o scuză cam trasă de păr, se fofilează și nu mai răspunde la celelalte cinci mesaje pe care Mihai le scrie surprins, supărat și chiar indignat. 
         Reușește în cele din urmă să închidă ochii dar tot cu imaginea Alinei în gând. A făcut puțin raționament și a decis să nu îi mai scrie. Destinul se gândise să se joace puțin cu Mihai, se întâlnește cu ea chiar ziua următoare pe holurile școlii. Alina nu voia să vadă Matrix, în rest era ok, nu era supărată așa că îl abordează pe acesta.

-Salut, ce faci? Ce ore ai astăzi?
-Salut.
-Ce s-a întâmplat? Ești bine? Te caută iar Curcubeu?
-Sunt ok, am o treabă.

          După aceste cuvinte Mihai se întoarce cu spatele la ea și se îndreaptă spre clasa lui. A decis cu o seară în urmă să fie mai rece, a trecut prin destule din cauza acestei fete și ea nu numai că nu își poate face timp de un film, dar pare că e atât de ocupată că nu are timp nici să răspundă la mesajele lui. I-a ajuns.
         A mai trecut o zi, la fel ca cea de dinaintea ei, și stă în pat și ar vrea să îi scrie. A promis că nu o va face, dar era atât de greu să reziste tentației încât a decis să lase telefonul la încărcat în bucătărie. În felul acesta a reușit să pună puțină distanță între el și dispozitivul care facilita ispita. 
          Era ora zece în seară și el stă ascuns sub pătură în poziție de făt și vrea să adoarmă, când se aude din bucătărie prin surdina serii telefonul acestuia, pe ton de mesaj. A rămas pitit sub pătură prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar a rezistat doar cinci minute, apoi a luat-o la fugă desculț pe gresia lunecoasă până la bucătărie. A alunecat dar nu s-a lovit tare. A smuls telefonul din cablu și a citit mesajul care, așa cum se aștepta era de la Alina. 
           Ea abia acum răspunse la unul din mesajele ce acesta le trimise cu o seară în urmă. A explodat. A pus mâna pe cartea de telefon cu intenția să îl găsească pe a lui Curcubeu și a dat în cele din urmă peste un număr de telefon. Singurul din cartea de telefon cu numele Ciompic, Virgil Ciompic. Apelează.

-Da?
-Andrei?
-Nu, sunt tatăl lui. E în dormitor. Îl strig acum.

          Mihai ținea telefonul cu două mâini, era nervos și voia să vorbească cu Curcubeu, un băiat care l-a terorizat pe acesta până acum o săptămână în urmă. În telefon se auzea cum Andrei era chemat de taică-su la apel, apoi se aude cum vocea acestuia se aproprie de receptor.

-Alo?
-Vină la muzeu să vorbim!
- Alo? Cu cine vorbesc?
- Sunt Mihai.
- Mihai?
- Da. Vină la muzeu și ai să vezi care Mihai.
 
           Închide apelul și se duce să se îmbrace. Din cuierul de lângă ușa de la intrare, Mihai ia o bâtă de baseball de dimensiuni ceva mai mici, pe care o achiziționase în clasa a-6-a din Cheile Bicazului, unde a fost în excursie cu clasa. Strânge șireturile puternic, la papucii lui sport să se asigure că nu o să îi sară din picioare și o ia la fugă spre muzeu să se întâlnească cu Curcubeu.

Un zâmbet, ce mă sperie.

     Vitalie, era o vreme tipul acela de bărbat care pleca în Afganistan de câte ori se certa cu prietena lui,  trei tururi făcute în așa zisele misiuni de pace. Se iubeau ca două flăcări, se consumau unul pe altul fizic și mental, se drăgosteau și se certau peste tot unde apucau. Fata a reușit să îl convingă să nu mai plece iar, promițându-i însurătoare. 
     Trecuse aproximativ un an de la nuntă și ca de-obicei de la un fleac, s-au aprins iar ca torțele și au ținut vecinii treji toată noaptea. Următoarea zi îi arată nevestei un fel de formular ce trebuia completat, Vitalie s-a înscris  într-un alt tur în Afganistan. Nevastă-sa cât pe ce să leșine, au izbucnit lacrimile și a început să țipe, a început să îl amenințe: că pleacă, că nu mai are la ce să se întoarcă, că Afganistanul a mai terminat o căsnicie și că acum o să caute pe altul, care o să îi ofere atenție, stabilitate și un copil.
     Vitalie a încremenit. A stat cu capul în jos tot monologul pe care l-a mai auzit de câteva ori, dar la ultimele ei cuvinte el a sfâșiat hârțoagele din mâna sa pe care trebuia să le semneze pentru a intra in misiunea de pace.
 
- Un copil? Ai spus un copil? Da tu vrei d’ăsta? Măi Bianca măi, da pentru copil rămân acasă și dacă vrei îmi tai o mână, să nu mai pot vreodată pleca de lângă tine. Iubesc copiii, doar că nu am știut să îți spun asta, nu am știut cum să te întreb dacă și tu ai vrea. Iartă-mă!
 
     Mai târziu, în timp, după ce s-au împăcat și au desemnat un scop comun, au încercat de mai multe ori fără izbândă. Clepsidra timpului îi găsește 3 ani mai târziu în fața unui doctor, cu cunoștințe mai mult generale decât specialist. Fără teste, într-un spital de stat, într-un oraș uitat, doctorul cu părul sur a stipulat, că unul dintre ei nu poate, sau că nu pot amândoi, ori că sunt stresați și foarte îngrijorați. 
 
- De multe ori stresul în cuplu împiedică procrearea. Precum un calcul matematic, trebuie să dispuneți de formula corectă și să o aplicați numai și numai după ce ați identificat necunoscutele dintre voi. Gândiți-vă bine la ce am spus și rezolvați tema pentru acasă. 
În intimitate, 
În lumini chioare, în noapte, 
În totală confidențialitate, 
În onestitate, 
Și apoi, poate.
 
Dar bătrânul doctor nu l-a dat pe spate,
El vorbește cuvinte deșarte.
Vitalie e în picioare mereu,
Nu simte stresul, când nu e în imprimeu, 
Pe burtă, în nisip camuflat, 
Respiră aer încet, de soare uscat. 
 
Îl roagă pe acesta să iasă pe hol, în timp ce îi face semn Biancăi să rămână pe scaun. 
 
- Vreau să vorbesc cu șeful tău.
- Aici în spital peste mine e doar directorul și el nu se pricepe la chestii d’astea.
- Și nici tu. Vreau să vorbesc cu el!
- Ok...înțeleg, vă rog nu vă pripiți, urmați-mă.
 
     Și ajung în cap de hol, cu lămpi de gaz iluminat, neoane puternice alb-albăstrui reflectate în varul lavabil de pretutindeni și pe peretele unde acesta se termina, o ușă din lemn maro, destul de masivă.
     Pune mâna pe clanță, apasă ferm și își împinge greutatea sa prin umăr în ușă. Nu era încuiată dar părea că nici descuiată, poate că Vitalie nu a apăsat bine, dar mă îndoiesc,. Ce e concret însă, faptul că au zburat câteva șipci și o bucățică din metalul cromat din ușă atunci când a deschis-o. Poate că totuși era închisă, pentru că în spatele ușii, în biroul cel spațios era o canapea pe care domnul director evident dormea, până să tresară întârziat la zgomotul făcut de ușa fărmată.
 
-Domnule, da fermi ușa!
 
     Cuvintele doctorului apăruseră puțin cam inconfortabile pentru ambele părți, deși erau clar aruncate spontan din lipsă de alte idei. 
 
- Domnule doctor, vă rog să mă scuzați, pentru ușa pe care o să plătesc și pentru deranjul din ceea ce ar fi putut fi un somn de frumusețe. Plătesc și pentru ăla. Dar vă rog să îmi recomandați un doctor specialist, care să  poată să confirme că suntem stresați, altfel nevastă-mea o să creadă că sunt impotent. Și îmi iau foc!
 
     Directorul cu puchi la ochi nu știa cum să reacționeze, dar în fața lui era acest Goliat de 2 metri, care după ce a intrat în birou și s-a îndreptat era mai mare decât ușa, apoi se vedeau și toate fibrele de mușchi pe antebrațul acestuia, că părea turnat din fier-beton. 
 
- Luați loc haideți să vorbim. 
 
     După multe alte ședințe cu doctorul specialist, a început să le surâdă gândul de a înfia un copil. S-au complăcut cu ideea chiar. Acum se interesau de toată documentația necesară si normele ce trebuie îndeplinite în vederea  înfierii unui copil. Au și programat o ședință cu o persoană care se ocupa de adopții. Dar pană să vină data ședinței, Biancăi i-au venit mai întâi amețeli, dureri de cap, grețuri, vomă, pofte, doar un lucru nu i-a venit: ciclul. Nu a știut dacă e adevărat. Ar fi vrut să afle ea mai întâi, să fie sigură, apoi să îl anunțe pe Vitalie. 
     M-a sunat în dimineața aia să îi găsesc ceva treabă de făcut soțului, pentru a nu fi în zona casei sau spitalului. Ea crede că este gravidă și ar vrea să se testeze. Știam că încearcă de mult . Eram foarte fericit. L-am trimis pe Vitalie in celălalt capăt de oraș. I-am zis că cineva de la discoteca aia fură curent, că îmi lipsesc înregistrări de pe camerele de supraveghere. Apoi am urcat in mașină pentru că m-am și oferit să o duc la spital. Era gravidă, i-a spus in acea seară când a ajuns acasă. 
     Opt luni și ceva mai târziu eram cu Vitalie la sindicat, la separeu. El a primit un telefon. După ce a răspuns, la câteva secunde l-am văzut transformându-se în cea mai înfricoșătoare bestie din lume . Vitalie zâmbea. Îl știu de când era puștan, niciodată nu l-am văzut zâmbind, dar zâmbet d’ăla larg că i se vedeau dinții de sus și cei de jos cum erau înfipți unul în altul. A mai zâmbit la el la nuntă dar a fost ceva politicos, diplomat, cu buzele lipite, de data asta avea însă buzele deschise larg și pare că încet s-au descleștat și dinții, pentru că a început să râdă și să plângă și a zis.
 
-E fată!
 
      Apoi m-a luat în brațe și m-a strâns ca în menghină. 
 
- Felicitări Vitalie, să îți crească mare, sănătoasă ca tine și frumoasă ca Bianca. Ei îi doresc să aibă răbdare, să te învețe să zâmbești. Că eu m-am căcat pe mine și nu mă sperii ușor. 
- Mulțumesc Laur, aveam decis cu Bianca de vreo două săptămâni, dacă e fată e Athina. 
- O zeiță din mitologia greacă, îmi place, îmi place la nebunie. 
- Eu plec acum dacă nu mai ai treabă cu mine, mă duc să îmi văd lumina ochilor. 
- Hai du-te și nu te preocupa, câte zile vrei. Ai grijă de fete și dacă ai nevoie de ceva, mă suni. Aștept să ne inviți. Nevastă-mea arde de nerăbdare. 
 
     Apoi după vreo două saluturi scurte, trage geaca pe el și pleacă. Eu am rămas  îngândurat... O zeiță greacă, hmm... și nu orice zeiță, una despre care se spune că inspiră cultură, educație, înțelepciune, justiție. Ceea ce mă frământa cu adevărat e faptul că în diverse  manuscrise sumeriene antice această zeiță extrem de frumoasă, era adesea invocată pe câmpuri de luptă, reprezentând puterea Atenei într-o Grecie plină de zei. Cu un coif auriu prin care blondul părului flutura agale, pe un centaur călare, sulița îi țintește spre păcătosul care apoi moare. Ea inspira de asemenea și tenacitate, curaj și putere. Ori Vitalie e la nivelul la care dacă mai primește o doză de curaj, el însuși poate intra printre rândurile zeilor. Nu de puține ori mă uitam la Vitalie ca la un fel de Ares captiv în vremuri moderne. Îl întrebasem odată dacă nu ar fi interesat de ceva box sau lupte marțiale mixte, cu siguranță ar fi ajuns un mare luptător și ar fi avut mai multe posibilități. Eu cunoșteam pe cineva la Iași care promova treaba asta. Cu un telefon îl rezolvam. 
 
- Nu îmi place așa, prea multe reguli, prea mulți oameni care se holbează la cușcă. În captivitate și un copil poate să râdă de mine. 
 
     Era un bătăuș de cartier, se baza pe instincte și oportunitate, pe decor, pe ambient, pe orice putea să pună mâna să iasă victorios și o făcea mereu. A fost antrenat de Scorpionii Roșii, asta după ce a terminat Academia Militară Alexandru cel Bun din Republica Moldova, în lauri, fanfară și focuri de armă. Cu toate acestea, spiritul lui intens arde de la o vârstă mult mai fragedă, de pe vremea când tat’su, un bișnițar contrabandist, „alcoolist”, îl bătea de îl usca, pe el și pe mă-sa. Avea cel mai bun exemplu negativ sub nas și el nu avea să devină așa. A promis lui maică-sa și i-a dat putere să depună actele de divorț. 

Doamna Carmen se mută în munți.

        De vreo trei zile nu mai auzisem nimic îngrijorător. Se pare că a fost o mișcare foarte bună ca Vitalie să îl angajeze pe Mihai la sala lui de forță. 
 
        Astăzi este miercuri, e zi de târg. În fiecare miercuri și vineri e. Se adună oamenii de prin toată localitatea în centrul orașului sau prin piață cu diverse la vânzare. De la animale vii - la bomboane și mobilă le găsești pe toate. Acum din ce în ce mai puține pentru că poliția nu le mai dă voie fără autorizații, păcat... Obișnuiam să merg la obor cu taică-meu când eram flăcău și sincer nu prea îmi plăcea, nici mirosul, nici oamenii, mai nimic de fapt.
        Pentru o bună perioadă de timp după ce am plecat de la casa părintească, am continuat acest ritual. Era singurul loc în care mă mai întâlneam cu bătrânul meu și puteam să vorbim, că de mă duceam la ei acasă în vizită, maică-mea voia numai ea să vorbească cu mine și să ne povestim unul altuia ce am mai făcut, văzut sau auzit, iar asta îmi făcea o plăcere enormă. O ajutam să curețe cartofi și alte chestii, dar mai puțin complicate, nu știam să gătesc deloc, iar asta era unul din secretele familiei.
 
       Și eram într-o vineri dacă nu mă înșel, la obor, unde taică-meu a văzut o piesă de mobilier cum vezi numai prin filme. O măsuță de whisky făcută din stejar, lăcuită puțin vișiniu. Aceasta se deschidea la mijloc spre un compartiment în care încăpea o sticlă de whisky și două pahare. Vânzătorul măsuței avea și setul de cristal acolo ca să arate cât e de frumoasă bijuteria lui și dacă cineva era interesat le vindea și pe alea cu siguranță. După vreo 10 minute de investigații și admirare, taică-meu deschide gura.
 
- Lui maică-ta sigur i-ar place așa ceva.
 
Apoi pufnim amândoi în râs și după noi și vicleanul negustor.
 
- 200 de mărci domnul meu. E făcut de nemți, știți că aia nu se joacă cu așa ceva.
 
       Tot timpul acesta vânzătorul l-a luat la ochi doar pe taică-meu, numai cu el vorbea și numai la el se uita. Pe mine nu mă deranja și eu îl evitam, iar e drept că si taică-meu era îmbrăcat bine. Avea costume pentru ieșit la obor. În ziua aceea a pus pungi peste papuci să nu îi murdărească în mocirlă, așa făceau toți care aveau mașină scumpă și nu voiau să o murdărească. Taică-meu nu avea mașină, făcea parte din tactica lui, era un negociator pur-sânge. După ce am văzut că s-au luat la tocmit acolo, eu am zis să mai văd și altă marfă, dar am stat prin zonă. După cinșpe minute pe ceas, ca întotdeauna, mă întorc de grabă la taică-meu.
 
- Trebuie să plecăm că acuși se închid orele de vizită la maternitate, nici nu mi-am dat seama că e așa tarziu.
- Stai te rog două secunde să îi fac ultimul preț domnului și mergem de îndată, te conduc eu.

       Bineînteles că eu și taică-meu eram înțeleși pe tema asta, iar conversația noastră la un volum destul cât să audă și dragul negustor.

- A lăsat până la 150 de mărci, ori banii ăștia eu nu îi am la mine și mă tem că până mă duc cu tine la maternitate apoi acasă să iau si restul de bani, se închide și oborul. Următoarea zi de obor e în cinci zile. Dacă dă Doamne ferește o suferință peste noi sau domnul negustor? Și nu ne mai întâlnim? Nu or să se supere a ta măicută, că nu i-am cumpărat măsuță de cafea, la care să mă așez cu ea?
- Lasă prostiile astea tată și hai că se închide la maternitate, vreau să îmi văd mândra și progenitura.
- Am la mine 120 de mărci... tu ai ceva?
 
       Mă pipăiam ca un urangutan pe buzunarele de la piept, că aveam la geaca aia de piele buzunar la nivelul curelei, pe piept și pe interior, pe ambele părți. Purtam și o pereche de pantaloni de constructor cu buzunare la spate, în față și pe genunchi. Aveam bani în toate buzunarele sume diferite și știam precis ce sumă am în ce buzunar, erau în ordine. El a făcut semn că vrea 20 de mărci în timp ce gesticula nonșalant. Buzunarul stânga la genunchi. 
 
-Ia... atâta am și eu... dacă vrea bine dacă nu hai că plec fără tine. 
 
       Cu o mână îi întind banii dar el ezită să îi ia, uitându-se mai mult spre negustor. Cu cealaltă mână mă prefăceam că îmi este greu să închid capsa. Aveam privirea spre tatăl meu. Negustorul puțin nedumerit cu privirea ba la taică-meu, ba la mine. Prima dată când s-a uitat și la mine. Cu coada ochiului, în vederea periferică, îi vedeam mișcările de cap, trebuia să miște capul,. Era poziționat în fața măsuței, am făcut triunghi. Am învățat ritmul acestor mișcări de cap ale lui și m-am potrivit să mă întorc spre el când se uită la mine. O secundă de contact vizual am avut. 
 
- Dați-mi așa 140 că n-oi muri eu de foame, iar matale să ai sănătate și să duci feciorul ăsta la mândruța lui și apoi dacă ne întâlnim și miercuri ai să dai tu un țap de bere. 
 
       Zis și făcut. Taică-meu se întoarce spre mine, ia ăia 20 și cu 120 ale lui îi dă la negustor, pune mâna de o parte a mesei și îmi face din cap să apuc din cealaltă parte. 
 
- Hai prinde de acolo oleacă, că nu-i grea dar nu vreau să mă murdăresc până la mașină. 
 
        Prind de celălalt capăt de masă și ne îndreptăm spre ieșirea din obor. Oborul ăsta nu era altceva decât un spațiu mare de teren bătătorit de toate viețuitoarele care au fost scoase la vânzare, de utilajele ce cărau cherestea, o mocirlă pe alocuri. Toată treaba asta înconjurată aproape în cerc de un zid de bolțari gros de jumătate de metru și înalt de doi-jumate, unit, ca un șarpe ce își mănâncă coada, de o singură poartă mare de fier la care stătea si poliția de multe ori. Un adevărat Colosseum, cu caractere pe măsură. 
        Am reușit să ieșim pe poartă, am mai făcut vreo doi pași pe lângă zid după care taică-meu zice:
 
- Ia car-o tu că nu e așa grea, pot să o car și singur, dar tu ești mai tânăr, mai puternic, plus că eu am și reumatismul ăsta care mă frământă. De vreo două zile mă dor toate încheieturile, cred că o să plouă iar diseară. 
- Dă incoa' că o duc eu... 
 
        Masa chiar nu era grea. M-aș fi oferit oricum să o duc eu, dar m-a supărat faptul că până atunci nu s-a mai văitat. Oare chiar îl doare? sau crede că mă face și pe mine din cuvinte? Îi știu toate trucurile. Pentru multe din ele are nevoie de mine, exemplu cel de adineaori. Pe atunci nu aveam mândră, eram tot timpul ocupat cu altele, în viața mea nu se intră prea ușor și a devenit tot mai greu. 
        După vreo câteva sute de metri el a decis să mergem pe o alee între case pe care nu am mai fost de mult, acel drum ar fi cel mai rapid până în stația de tramvai. Dar aleea se îngusta treptat și în capăt era crescut un boschet enorm cu tot felul de rămurele și spini. 
 
- Pune masa jos și treci tu primul încet și să faci un pic de loc dacă poți, eu vin cu masa din urmă să nu o zgâriem. 
 
       Normal că am făcut așa cum a spus. M-am băgat în boscheți și cu capul dat pe spate de o agățătoare deaia țepoasă, rupeam cu mâinile din ele să fac loc. Ajung la celălalt capăt de drum și încep să scot de prin piele și haine tot felul de ghimpi și așchii. Ușor aplecat mă uit spre el prin gaura pe care am făcut-o să văd dacă se potrivește masa sau tre’ să intru iar în ei. Taica-meu a întors masa pe o parte, a intrat între picioarele ei și a ridicat-o până în dreptul capului. Cu partea de sus a corpului protejată de masă, intră în boscheți și pășește atât de suav că nici pungile de pe papuci nu erau agățate. Dar masa era zgâriată tot. 
 
- Uite că ai zgâriat-o. Nu mai bine mergeam pe drumu’ normal? 
- N-are nimic... am avut grijă. E doar lacul puțin zgâriat. 
 
        Spune în timp ce trece mâna peste suprafețele mesei, să simtă zgârieturile. 
 
- N-are nimic, e doar lacul. Oricum vroiam să îl dau jos, să o smirgheluiesc oleacă și să o trag în lac transparent. După o dau cu 250-300 fuga. 
 
        La un moment dat am zis să fac și altele, și am început să merg miercurile la pescuit pe lacul unui prieten. Numai vineri îl mai vedeam pe la obor, dar și vinerile au început să se împuțineze. Începusem treaba cu discotecile.
        Într-una din zilele mele de pescuit, o miercuri, eram pe baltă și voiam să vad după jumătate de zi dacă crapul vrea să muște la pâine. Făceam biluțe și le puneam pe vârful cârligului. Se agață singur. Pâine nu aveam la mine dar îmi făcuse nevasta grijulie mai multe sandvișuri decât pot mânca. Erau în mașină, pe deal. Mă încumet să merg până pe deal copăcel, că aveam băute și vreo 200 de pălinca, dar ajung.
        Pe deal singurul loc unde aveai și semnal la telefon, acesta a început să vibreze, să sune, să zbârnâie în toate tonurile, mesaje vocale, mesaje text, notificări de pe rețele de socializare, tot. Nu știam ce se întâmplă. Majoritatea erau de la mama. O sun, a murit tata.
        De atunci am mai fost maxim de 3 ori la obor, apoi m-am oprit complet, nu avea rost să merg acolo singur, plus că mie nu mi-au plăcut niciodată vrăjelile.

Si tot pe lac eram la 3 zile după ce l-am văzut pe Mihai plin de sânge.
Și tot la mașină m-am dus să mai iau momeală.
Și telefonul a început să zbârnâie, dar de data asta nu mai erau mesaje sau apeluri pierdute, era chiar în momentul unui apel când am ajuns pe deal. Suna doamna Carmen.
 
- Sarut-mâna doamna Carmen.
- Bună să îți fie inima Laur, ce faci?
- Știți doamna Carmen, e miercuri, am ședința cu cei de la Iași.
- Eh prostii... ești la pește, nu?
- Da, da, ce s-a întâmplat?
- Du-te acasă să te gătești și să veniți la masă la noi în seara asta.
- Bine, hai că venim, da ce s-a întâmplat, așa deodată? Și e miercuri, doar știți.
- Eu și cu Marcel am hotărât să ne mutăm la munte, aș fi vrut să îți dau vestea la masă, cu mâinile încălzite pe castronul de supă. 
- Da doamnă, mă pornesc acuma. 
 
 

Mihai trezește urșii

La cafenea sub sindicat,
În colțul cel mai îndepărtat, 
La bar stă așezat,
Plin de sânge un băiat. 
 
     Este Mihai, băiatul lui Pricopie, a venit să îmi vorbească. Tatăl lui, George, mi-a fost coleg de liceu, pe vremea aceea și el un derbedeu. De la el am primit un apel cu două ore în urmă să îmi spună că fiul lui a intrat în ceva probleme și că ar avea mare nevoie de ajutorul meu. Cu George nu prea am mai avut eu tangențe de când am lăsat școala, dar am fost invitat la botezul lui Mihai unde am aflat că acesta devenise jandarm și sincer nu am fost surprins, avea o familie bună și părinții au reușit să îl ghideze în pașii adolescenței.
 
-Mihai? Ce ai pățit? Vină încoace.
 
     La câțiva metri de unde era așezat, aveam un mic separeu, singurul din local, acolo unde de multe ori mă închideam să mai deschid doi nasturi de la cămașă sau să mai trag un pui de somn.
 
-Hai intră aici, închide ușa, vin imediat.
 
     Era ora prânzului, iar cei care nu aveau poftă de mâncare se întâlneau la cafea, majoritatea puștani care chiuleau de la scoală, un liceu bun în capătul drumului și erau de vârsta lui Mihai dar erau clienți mei și nu voiam să le mai văd fețele crispate.
 
- Ofelia, pune-mi două cinzeci te rog.
- Imediat,... iar sucul de portocale? Băiatul nu la achitat.
- Trece și ăla la mine.
 
     Cu paharele in mană mă întorc spre separeu gândindu-mă, în ce fel de probleme a intrat băiatul ăsta care e de nota zece din ce am înțeles, iar tatsu care e jandarm nu îl poate ajuta. 

- Bea asta lasă sucul... la cum arăți portocalele nu or să te ajute prea mult. 
- Nu mulțumesc, eu nu beau tărie. 
- Bere nu îți aduc. 
 
     Apoi îi torn cinzeci-ul peste jumătatea lui de suc de portocale și mă așez vis-a-vis de el să îl văd la ochi. 
 
- Deci? Vorbește, de ce ești aici și de ce nu te-ai oprit acasă să te speli înainte să vii să îmi sperii clienții? 
- Îmi cer scuze, l-am sunat pe tata și mi-a spus să vin direct aici.
- Ok, ia o gură de suc și spune-mi. 
- Un grup de băieți mă urmăresc prin oraș de vreo două săptămâni și mă bat pană la sânge de fiecare dată când mă văd, chiar și de două ori pe zi s-a întâmplat. 
- Ei bine, și tactu? Nu poate să îi sperie un pic? Că e ditai buhaiul slavă Domnului, mă sperie și pe mine. În plus, ce le-ai făcut ăstora de sunt așa setați pe tine? 
- I-am povestit tot lui tata, și a spus că are mâinile legate, nu poate face nimic. 
- Mai ia o gură, spune-mi ce ai făcut, că îmi pierd răbdarea. 
- Cred că i-am furat prietena lui Curcubeu, cel puțin el așa crede.
- Deci e vorba de o fată? Întotdeauna e. Păi dă-i prietena înapoi! Sau îți place de ea? În fine cine e ăsta Curcubeu? Și ce părinți denaturați are de l-au numit așa? 
- Curcubeu e porecla, îl cheamă Andrei Ciompic. 

     Fără să aud ce a mai spus după, am știu atunci de ce George nu putea face nimic în legătură cu asta și dacă nu eram atent puteam și eu să o încurc. Ciompic, numele ăsta de familie e rar aici in oraș și dacă nu mă înșel chiar unic. Virgil Ciompic este mai mult ca sigur tatăl acestui Curcubeu, un nume foarte greu nu numai aici în oraș, un tip gras și pervers dar foarte inteligent.
      Când eram mai tineri am deschis o discotecă împreună iar mai apoi încă una, eram parteneri egali până când nu am mai fost. Am început să ne contrazicem iar mai târziu să ne certăm pe tema investițiilor, eu voiam un fel de social-club cu membri un pic mai înstăriți, gen doctori, politicieni și cam oricine ar fi putut să plătească o taxă lunară pentru a avea acces la un club de socializare puțin mai special. El ar fi vrut să mai deschidem o discotecă să încercăm să monopolizăm orașul. Împreună am decis că trebuie să ne despărțim, între timp el a și primit o ofertă să devină consilier județean.
     Părea firesc pe atunci că el are alte planuri și nu se mai poate ocupa de discoteci așa că din partea mea de profit și cu ajutorul unei refinanțări i-am cumpărat jumătatea. Lucru care m-a făcut să îl detest s-a întâmplat un an mai târziu când Virgil, cu banii de la mine a deschis BowTie Club, exclusiv pentru membri așa cum îmi doream eu. Am primit și invitație la deschidere, ducă-se pe pustie. 
 
- Lasă-mi numărul de telefon și du-te acasă să te speli. Te sun eu.