Carabinieri

     Pe la ora 10 în dimineață mă trezesc panicat de niște bătăi zdravene la ușă, nu îmi amintesc câte au fost în total, dar veneau în serii a câte 3 cu pauza de respiro între ele. Sar de sub pătură și mă îndrept spre ușă, aveam doar boxerii pe mine, mă gândeam să trag pe mine două țoale ce am la îndemână repede, dar am vrut să mă uit pe vizor mai întâi. Din ce am reușit să diclesc prin vizor mi-am dat seama că erau carabinieri, în acel moment am trecut de la starea de alarmat la starea de enervat.              Deschid ușa cât de larg se poate de zici că îi făceam loc la unu să intre cu canapeaua, deși eram în chiloți. Analizez rapid cele două personaje, unu era grăsuț cu chelie și fără bască, celălalt era mai tânăr, în formă și purta și chipiul. Mă adresez celui mai solid fără chipiu, deși era mai la distanță de mine decât celălalt, avea mai multe însemne pe umăr denotând un rang mai mare. 

- Ce vrei?

Nu apucă bine să se legitimeze și să își prezinte scopul vizitei, că agentul mai tânăr și fâșneț îl întrerupe cu o întrebare la adresa mea.

- Dumneavoastră sunteți domnul Alfonso?

Mă uit spre el din instinct preț de o secundă sau două, apoi îmi întorc privirea spre cel cu care am inițiat conversația. Acesta la rândul lui puțin rușinat că subalternul lui nu a respectat nici măcar codul bunelor maniere, lăsând la o parte procedura legală, îi da un ghiont cu cotul și îi șoptește într-o manieră cât să pricep și eu ce a spus.

- Taci dreacu, dacă nu știi.

După ce îi spune aceste cuvinte colegului, domnul carabinier îmi arată chelia lucioasă aplecându-se pentru a ridica de pe jos plicurile și revistele ce am primit prin poștă. După ce îmi întinde toată maculatura aia cu spatele ușor aplecat, își cere scuze și îmi urează o zi bună, acțiune urmată de un gest cu capul spre colegul lui îndemnându-l să bată în retragere.

- O zi bună și dumneavoastră.

     Închid ușa încet, parcă voiam să aud ce mai vorbesc între ei, apoi mă întorc la patul care era încă destul de cald.
Mă gândeam... pe ăștia sigur Duilio i-a trimis să îmi strice mie buna dispoziție sau să îi pedepsească pe oamenii ăștia doi. 
 

Mihăiță cedează…emoțional

         Cinci zile au trecut de când mătură și dă cu mopul în sala de forță, pune greutățile lăsate aiurea la locul lor pe tot felul de rafturi și bucăți de fier beton ce ieșeau prin perete din camera alăturată. Câteodată se oprește să se antreneze puțin, ar vrea și el să arate așa ca băieții ce vin acolo să tragă de fiare. Obosește și transpiră repede, după aproximativ jumătate de oră intră la dușuri să dea jos transpirația sărată și pe alocuri lipicioasă. Stinge toate luminile și sună la echipa mobilă să vină să îl ridice. O mașină de teren inscripționată USS (Unlimited Security Strengh) intră în parcare și îl blițează pe Mihai.
 
- Salut "Manechinu", unde te duc?
 
       Întreabă Dorin, unul dintre cei doi dulapi din mașină. Aici la sală a primit porecla de manechin de la niște tovarăși de-a lui Vitalie, pentru că  era înalt, zvelt; Ce mai, era frumos! Era făcut pentru reviste, poate reclame la ceva produse sănătoase, iaurt chiar.
 
- Salut Dorin! Salut Portughezule! Acasă vă rog.
- Da' gata pe azi? În ritmul ăsta ai să ai mușchi pe tine numai dacă îți pui o felie de pastramă pe frunte.
- Lasă că ai să vezi tu, nu ai să mai râzi de mine.
 
         În acea seară a stat în pat cu ochii în telefon, el și fosta prietenă a lui "Curcubeu" comunicau destul de des prin mesaje text. Între aceștia începea să se înfiripe ceva, Mihai a grăbit puțin procesul: o invită pe fată la film. Îi zice că e ultimul weekend în care or să ruleze Matrix la cinema. Ceea ce pare acum evident pentru unii, pe atunci pentru Mihai nu era. Alina îl refuză. Cu o scuză cam trasă de păr, se fofilează și nu mai răspunde la celelalte cinci mesaje pe care Mihai le scrie surprins, supărat și chiar indignat. 
         Reușește în cele din urmă să închidă ochii dar tot cu imaginea Alinei în gând. A făcut puțin raționament și a decis să nu îi mai scrie. Destinul se gândise să se joace puțin cu Mihai, se întâlnește cu ea chiar ziua următoare pe holurile școlii. Alina nu voia să vadă Matrix, în rest era ok, nu era supărată așa că îl abordează pe acesta.

-Salut, ce faci? Ce ore ai astăzi?
-Salut.
-Ce s-a întâmplat? Ești bine? Te caută iar Curcubeu?
-Sunt ok, am o treabă.

          După aceste cuvinte Mihai se întoarce cu spatele la ea și se îndreaptă spre clasa lui. A decis cu o seară în urmă să fie mai rece, a trecut prin destule din cauza acestei fete și ea nu numai că nu își poate face timp de un film, dar pare că e atât de ocupată că nu are timp nici să răspundă la mesajele lui. I-a ajuns.
         A mai trecut o zi, la fel ca cea de dinaintea ei, și stă în pat și ar vrea să îi scrie. A promis că nu o va face, dar era atât de greu să reziste tentației încât a decis să lase telefonul la încărcat în bucătărie. În felul acesta a reușit să pună puțină distanță între el și dispozitivul care facilita ispita. 
          Era ora zece în seară și el stă ascuns sub pătură în poziție de făt și vrea să adoarmă, când se aude din bucătărie prin surdina serii telefonul acestuia, pe ton de mesaj. A rămas pitit sub pătură prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar a rezistat doar cinci minute, apoi a luat-o la fugă desculț pe gresia lunecoasă până la bucătărie. A alunecat dar nu s-a lovit tare. A smuls telefonul din cablu și a citit mesajul care, așa cum se aștepta era de la Alina. 
           Ea abia acum răspunse la unul din mesajele ce acesta le trimise cu o seară în urmă. A explodat. A pus mâna pe cartea de telefon cu intenția să îl găsească pe a lui Curcubeu și a dat în cele din urmă peste un număr de telefon. Singurul din cartea de telefon cu numele Ciompic, Virgil Ciompic. Apelează.

-Da?
-Andrei?
-Nu, sunt tatăl lui. E în dormitor. Îl strig acum.

          Mihai ținea telefonul cu două mâini, era nervos și voia să vorbească cu Curcubeu, un băiat care l-a terorizat pe acesta până acum o săptămână în urmă. În telefon se auzea cum Andrei era chemat de taică-su la apel, apoi se aude cum vocea acestuia se aproprie de receptor.

-Alo?
-Vină la muzeu să vorbim!
- Alo? Cu cine vorbesc?
- Sunt Mihai.
- Mihai?
- Da. Vină la muzeu și ai să vezi care Mihai.
 
           Închide apelul și se duce să se îmbrace. Din cuierul de lângă ușa de la intrare, Mihai ia o bâtă de baseball de dimensiuni ceva mai mici, pe care o achiziționase în clasa a-6-a din Cheile Bicazului, unde a fost în excursie cu clasa. Strânge șireturile puternic, la papucii lui sport să se asigure că nu o să îi sară din picioare și o ia la fugă spre muzeu să se întâlnească cu Curcubeu.