Maratonul lui Mihai

Partea 1 (rezumat)

Mihai provine dintr-o familie modestă, își amintește copilăria ca fiind chiar sărăcăcioasă. Are o soră mai mică și un frate mai mare, a preferat mai mult compania fratelui pe perioada copilăriei deoarece era mai apropiat ca vârstă și era și acesta băiat. De la jucăriile mai băiețești până la responsabilitățile casei și bătaia de la părinți, aceștia împărțeau tot. Mihai avea și încă mai are un respect enorm pentru fratele mai mare, care, în ciuda greutăților a reușit să meargă înainte, să aibă o soție iubitoare și un copil frumos, sănătos și isteț. Spre deosebire de fratele mai mare, Mihai a trecut prin viată într-un stil mai nonșalant, era și destul de fricos, nu îi plăceau confruntările așa că făcea tot posibilul să le evite. Sora lui, mezina familiei, spre deosebire de fratele acestuia, nu reprezenta putere și determinare, ci reprezenta frumusețe și gingășie. A vrut tot timpul să fie considerat fratele mai mare care o poate alina când aceasta nu e în spirite bune, care o poate ajuta când vrea ceva, care o poate susține și încuraja. Nu a fost doar sora acestuia care să beneficieze de un așa tratament, el a încercat de mic, cu toții să îi trateze cum poate mai bine. Acum poate că se gândește că această misiune pe care și-a însușit-o a avut un efect negativ asupra lui, întrucât a sacrificat tot timpul tot pentru alții și el a rămas în urmă. Dar zâmbetul celor dragi a meritat tot.

  A fost marcat emoțional de multe evenimente neplăcute din viată, probabil de aceea are acum o armură constituită din diferite straturi emoționale. Este timid, retras, introvertit, rușinos, apatic, disperat, melancolic, fricos, dependent, lacom, furios, frustrat, urâcios, mândru și conștient de toate acestea.

Mihai, niciodată nu a primit de la viață ceea ce a vrut. Mihai, nu a știut ce vrea de la viață.      A încercat multe dar fără izbândă, de aceea el se pedepsește pentru eșecurile lui. Conștient de multe dintre minusurile lui, Mihai, a învățat să stea la distanță de oameni. El leagă prietenii foarte greu din toate aceste cauze, dar de cele mai multe ori sunt prietenii adevărate. A priceput că mulți oameni deși nu îi vor răul, o să îl rănească oricum.

Un caracter foarte retras, datorită tuturor persoanelor din jurul lui care au avut grijă să nu scape nici o oportunitate de critică non-constructivă. De pe vremea copilăriei a perceput așteptările altora ca fiind ale lui, pentru că orice altceva însemna pierdere de timp. Trebuia să urmeze drumul pe care alții îl arătau cu degetul arătător și privirea încruntată, că altfel dintr-un deget deveneau cinci și palma îl :motiva: “că e mai bine așa”. Are probleme de manifestare datorită acestor blocaje emoționale și crește inhibat, reținut și înfrânat. Mihai a crescut și a trecut prin viață așa cum a înțeles el de la alții că e mai bine, precum o fantomă. Nu a vorbit urât, nu a vorbit frumos, nu a vorbit. A șters conturile de pe rețelele de socializare de câteva ori pentru că se simțea copleșit de părerile celor maxim 50 de prieteni printre care și rude, la postările acestuia. A schimbat numărul de telefon mobil de fiecare dată când nu reușea să îi spună cuiva că îl rănește și că ar fi bine să taie această legătură. Mihai inconștient începe să îi îndepărteze pe toți nu doar pe cei care îi fac rău și pe cei care ar putea ajunge să îi facă rău în viitor. Când cineva reușea să se apropie de el, într-un fel sau altul reușea întotdeauna și fără greș să o îndepărteze. Poate că se pricepea puțin la “citit” persoane, pentru că de fiecare dată se chibzuia să facă exact ce acelei persoane nu îi plăcea, în felul acesta nu trebuia să taie el legătura, o tăiau toți ceilalți. Mihai este singur și acum.  

Timiditatea acestuia se distinge printr-o teamă de socializare, de interacțiune cu bâlbâieli datorită paralizantelor noduri din gât, care mai apoi evoluează repede în creierul acestuia rezultând într-o alegere greșită a cuvintelor, urmată de un sentiment de sfială și o senzație supărătoare de jenă, cauză a situației penibile. Frica îl cuprinde atunci când întâlnește pe cineva pentru prima dată, pentru că “prima părere” contează, are un efect de multă presiune pe acesta și de cele mai multe ori clachează. De altfel, Mihai a evitat pe cât de mult posibil aceste circumstanțe jenante prin distanțare, pentru că anumite evenimente sociale ajung să se transforme în situații inconfortabile pentru acesta, va căuta scuze pentru a nu participa. Lipsa de încredere în sine a făcut ca acesta să nu ceară niciodată o mărire de salariu, să vorbească liber în fața unui grup, să adopte o ținută relaxată atunci când vrea să spună ceva chiar și unei persoane pe care o cunoaște de mult timp. Depune un efort constant și de multe ori prietenii acestuia trebuie să insiste ca el să participe la o petrecere. Multă lume, din cauza timidității acestuia, îl consideră incompetent, plictisitor, neamuzant, stângaci, neatrăgător sau înfumurat și din cauza aceasta el le spune de la început despre faptul că este puțin mai timid pentru a nu crea o senzație de disconfort celorlalți. De cele mai multe ori nu funcționează strategia onestității, întrucât este perceput din start ca fiind o persoană cu care este greu să porți o conversație. Mihai nu a fost niciodată popular și nici nu a căutat asta.

Se aud vorbe că nimeni nu are o personalitate total introvertită sau extrovertită și că ar mai exista și o cale de mijloc chiar pe această scară cu denumirea de ambivertit. Mihai petrece cel mai mult timp singur și nu pentru că așa a ales el, dar se pare că așa l-a îndrumat viața ca rezultat al sumei dintre experiențele și emoțiile cauzate de acestea, catalogate eficient în glosarul cu numele “Trecut”. În singurătatea lui are timp să analizeze acțiunile din acea zi, săptămână, lună, an, istoria. În singurătatea lui analizează în procentaj mai mare lucrurile de care îi pasă, de oameni, în special interacțiunile cu aceștia, mai specific cele negative. Vrea cu tot sufletul să nu repete greșeli, vrea să fie acceptat de oameni, ba chiar mai mult, are îndrăzneala să vrea să fie plăcut. El a citit undeva că merită să fie tratat bine, a citit tot felul de prostii motivaționale care îi spuneau că merită chiar să fie iubit. Dar Mihai nu a mai vărsat de mult o lacrimă, semn că armura pe care o poartă chiar și sub pijamale atunci când doarme, funcționează. După ce termină analiza stinge și ultima din prea multele țigări și se bagă la somn. Cu ochii închiși și pe întuneric, acolo unde nimeni nu îl judecă, în gândul său, face planul. Pentru ziua următoare el se gândește ce ar mai putea să facă să fie plăcut de oameni, a observat că îl face să zâmbească atunci când îi ajută cu ceva, fie el fizic sau doar un sfat, un gând. De aceea muncește mai mult de cât îi permite starea fizică, și încearcă să absoarbe cunoștințe din toate domeniile, vrea să zâmbească. De aceea crede el că o conversație banală, din care nimeni nu are nimic de învățat, nu are rost, nu ajută pe nimeni. Dar cred că își dorește să găsească o persoană cu care poate discuta banalități și să poată zâmbi știind că singura persoană pe care a ajutat-o de data aceasta este el însuși. Un egoist.

To be continued….

Amintiri pierdute


     Poate ca au trecut doi ani și jumătate de atunci, dar mai revin din când în când și din ce în ce mai rar.
     Îmi place fotografia, arta de a imortaliza timpul, memoriile ce curg atunci când le privești. Puterea de a te uita la o poză și de a accesa memoriile subconștientului prin ea, puterea de a le cataloga in funcție de eveniment, persoane sau timp, puterea de a derula trecutul, în fine...a-ți înțeles mesajul, acolo printre foldere cu mai multe foldere în ele obișnuiam să zac. 
     Odată la câteva zile cu un dublu-click deschideam folderul din vârful piramidei name Pandora. În fața mea acum se află un alt folder denumit Trecute, până aici a fost ca în tunel, fără prea multe opțiuni dau iar dublu-click și deschid ușa. Intru acum într-o cameră spațioasă că am dat maximize la fereastră si tot monitorul e alb. Se disting clar in stânga sus cu icon-uri extra-large, 2 foldere pe nume Da și Ba. În ordine alfabetică aranjate, dau cu săgeata iar pe cel din stânga și e cam gata cearta, un instinct îmi șoptea că am intrat în labirint și că fac bine să țin tot stânga să nu mă rătăcesc. Am accesat Ba. Acolo camera avea aceleași dimensiuni dar părea că o denivelare ușoară le putea face să pară cam după deal, erau icon-uri large, nimic extra la ele, decât în numărul, erau 3 de data aceasta, Raw, Open Project, Finalizate. Și acestea precum și cele din urmă erau în ordine alfabetică, deci click pe Finalizate să țin tot stânga. În fața mea acum 5 foldere de dimensiune medie, AAA, Locuri ,Familie, Oameni, Peisaje. Fără să vreau să explic aceste denumiri, ținem partea stângă și accesăm AAA. Aici așezate în coloane, un total de 8 foldere de dimensiune mică care de data aceasta nu mai au nume, în schimb au numere ce reprezintă ani. În ordine cronologică descrescătoare așezate, dau click pe primul folder sau mai bine spus cel mai vechi. Aici dimensiuni extra-large iar, am 13 fotografii in fată, cele mai frumoase poze din anul acela, editate toate în photoshop și lightroom, cele care sunt făcute pe placul meu, aici găsești și macro și portrete și animale, de toate aici, de aceea folderul anterior se numea AAA. Prima poză întâmplarea face să fie un apus de soare frumos, hipnotizant chiar, în culorile vibrante de nuanțe portocalii. Lângă apus se situa și a doua fotografie preferată din an, un corb. În Regents-Park, dimineața sub ceața deasă ce abia începu să se ridice, în pajiștea albă de Romanițe, se afla corbul. O fotografie pe care mai apoi am procesat-o pe toate părțile până la rezultatul care îmi plăcea. O poză atât de neagră si obscură și totuși atât de detaliată in mister. Mii de poze, de memorii, s-a prăjit hardul. Da...toate au dispărut.
                Cu camera la încheietură am decis să refac cât mai multe din trasee pot, să mă reunesc cu prieteni pentru un portret două, să vizitez locurile iar și să încerc să reproduc ceea ce am pierdut. Dar pozele nu au ieșit niciodată așa cum voiam, așa cum erau cele vechi. A durat ceva timp până să realizez că prezentul e aici, a durat ceva timp până să realizez că pot să salvez memorii noi, diferite, că oricum nimic nu mai e cum a fost, poate că nu pot să reproduc acea poză exact dar acum știu sigur că pot mai bine.
   

Carabinieri

     Pe la ora 10 în dimineață mă trezesc panicat de niște bătăi zdravene la ușă, nu îmi amintesc câte au fost în total, dar veneau în serii a câte 3 cu pauza de respiro între ele. Sar de sub pătură și mă îndrept spre ușă, aveam doar boxerii pe mine, mă gândeam să trag pe mine două țoale ce am la îndemână repede, dar am vrut să mă uit pe vizor mai întâi. Din ce am reușit să diclesc prin vizor mi-am dat seama că erau carabinieri, în acel moment am trecut de la starea de alarmat la starea de enervat.              Deschid ușa cât de larg se poate de zici că îi făceam loc la unu să intre cu canapeaua, deși eram în chiloți. Analizez rapid cele două personaje, unu era grăsuț cu chelie și fără bască, celălalt era mai tânăr, în formă și purta și chipiul. Mă adresez celui mai solid fără chipiu, deși era mai la distanță de mine decât celălalt, avea mai multe însemne pe umăr denotând un rang mai mare. 

- Ce vrei?

Nu apucă bine să se legitimeze și să își prezinte scopul vizitei, că agentul mai tânăr și fâșneț îl întrerupe cu o întrebare la adresa mea.

- Dumneavoastră sunteți domnul Alfonso?

Mă uit spre el din instinct preț de o secundă sau două, apoi îmi întorc privirea spre cel cu care am inițiat conversația. Acesta la rândul lui puțin rușinat că subalternul lui nu a respectat nici măcar codul bunelor maniere, lăsând la o parte procedura legală, îi da un ghiont cu cotul și îi șoptește într-o manieră cât să pricep și eu ce a spus.

- Taci dreacu, dacă nu știi.

După ce îi spune aceste cuvinte colegului, domnul carabinier îmi arată chelia lucioasă aplecându-se pentru a ridica de pe jos plicurile și revistele ce am primit prin poștă. După ce îmi întinde toată maculatura aia cu spatele ușor aplecat, își cere scuze și îmi urează o zi bună, acțiune urmată de un gest cu capul spre colegul lui îndemnându-l să bată în retragere.

- O zi bună și dumneavoastră.

     Închid ușa încet, parcă voiam să aud ce mai vorbesc între ei, apoi mă întorc la patul care era încă destul de cald.
Mă gândeam... pe ăștia sigur Duilio i-a trimis să îmi strice mie buna dispoziție sau să îi pedepsească pe oamenii ăștia doi. 
 

Vitalie este invitat la înghețată

     Nu la mult timp după ce puștiul a plecat îl sun pe Vitalie, era șeful firmei mele de bodyguarzi, avea grijă de toate discotecile și pe lângă îl ajutasem să deschidă o sală de forță din care dețineam patruzeci la sută. Aveam de gând să îi dăruiesc partea mea din acea mică afacere care nu îmi aducea profituri considerabile atunci când nevasta lui ar fi născut.
 
- Salut Vitalie, ce zici?
- Salut, toate bune la mine, tu?
- Vreau să te văd la o înghețată azi dacă ai timp.
 
     Vitalie urăște înghețata, puțini știu dar lui nu îi plac chestiile reci sau dulci, înghețata e un mix din amândouă, coșmar. De puținele ori când îl invit la înghețată, el știe că este vorba de ceva serios, o activitate extra curriculară.
 
- La șase vin la sindicate.
- Te aștept, vorbim.
- Pa.
 
     La sindicate cum îi spuneam noi se afla unul din cele unsprezece discoteci pe care acum le dețineam. La demisolul Casei Sindicatelor, o clădire imensă cu fațada în marmură construită pe vremea lui Ceaușescu și avea ca scop servirea multor evenimente teatrale și muzicale, se afla și Pandora, discoteca mea. Nu era nici cea mai mare, nici cea mai frumoasă, nici nu era amplasată în cea mai exclusivă zonă din câte aveam, dar era perla mea și de treizeci de ani acolo mă simt cel mai bine, ca și acasă.
 
- Ofelia dă-mi te rog o sticlă de la mine din cutie și două pahare te rog. 
- Desigur, gheață? 
- Nu nu mersi, tu cum ești? Toate bune? Ăla mic ce face? A învățat să vorbească?
- Eu sunt foarte bine mulțumesc, Andrei știe câteva cuvinte și pare că în fiecare zi mai învață câte unul, mâine poimâine o să înceapă și întrebările. 
 
     Am făcut schimb de câteva zâmbete în timp ce sorbeam încet dintr-o țuică superbă făcută de Marcel, soțul doamnei Carmen, contabila. Am primit o sticlă anul trecut și mi-a plăcut atât de mult că m-am oferit să il finanțez să ridice un hobby la următorul nivel. Cu câteva zile în urmă a adus aici la bar o cutie plină, nu am vândut și nici nu vreau, la nivelul actual de producție este toată pentru mine. 
 
- Să îi spui ca îl salută moșu, mă duc în birou acum, dacă îl vezi pe Vitalie trimite-l la mine te rog. 
- Ok nici o problemă.
- Mersi. 
 
     Iau paharele împreună cu sticla de elixir miraculos și mă îndrept spre același separeu unde, cu numai câteva ore înainte am vorbit cu Mihai. Nu reușesc să termin al doilea pahar că apare Vitalie, bate la ușă scurt, intră în grabă și fără să își dea jos geaca se așază în fața mea. 
 
- Da, am venit, ce s-a întâmplat? 
- Îți torn? 
 
    Îl întrebasem făcând semn spre sticlă. 
 
- Nu trebuie să conduc în seara asta? 
- Nu nu, azi vorbim. 
 
     La auzele acestea a pus singur mâna pe sticlă și a turnat vreo o suta si cinzeci de mililitri din care jumate a dat pe gât imediat.
 
- Mmm e bună asta. Deci? Ce vorbim? 
 
     Unul dintre lucrurile care îmi plăcea la Vitalie, vorbea simplu, scurt, onest și te privea în ochi când făcea asta. La început eram în gardă pe lângă el, nu știam să îl citesc plus că e un animal de 110 kilograme distribuiți pe doi metri înălțime. Colegii îl porecleau vulpea din cauză că era șiret dar nu în cuvinte ci în fapte. 
 
- Mihai a lui George Pricopie, în fine nu știu dacă îi cunoști tu, cunoștințe mai vechi de ale mele, este bătut zilnic de o gașcă de puștani.
 
     Nu am apucat să termin ce aveam să îi spun că mă întrerupe.
 
- Vrei să îi sperii? Să îi urechesc? Când ai zis de înghețată mă așteptam la altceva sincer, dar rezolv nu e problemă.
- Bai nebunule lasă-mă termin că de urecheat puștani pot și eu, nu îs așa bătrân.
- Da man.
- Ala care a organizat treaba asta cu bătăile lui Mihai e băiatul lui Virgil Ciompic.
- Aaa Curcubeu?
- Îl știi?
- Da, vine des pe la discoteci, îi știu și pe cei cu care umblă, știu și în ce zonă locuiesc.
- E bine că îi știi, dar vreau să rezolv treaba asta fără să mă implic dacă se poate, că dacă află tatsu o să retalieze și nu vreau război cu ala, are mâinile băgate în toate buzunarele, poliție, procurori, judecători și are și primăria.
- Da am înțeles, dar eu nu am treabă cu el.
- Virgil e isteț, o să îți închidă sala apoi o să vină după mine.
- Și dacă port mască?
- Și dacă porți mască ce? ce vrei să faci? să bați niște puștani? Plus că sunt puțini oameni de 2 metri în oraș, masca nu o să te ajute.
- Ai dreptate, o să mă gândesc eu la ceva, până atunci nu e mai bine dacă il angajez pe Mihai ăsta la mine la sală? Am mulți băieți acolo, nu o să pățească nimic și dacă le spun că e văr cu mine o să îl ducă cu mașina prin oraș pe unde are treabă.
- Așa da vulpoiule, ideea asta îmi place, ia de aici numărul lui de telefon să îl suni mâine, eu o să vorbesc cu taicăsu în seara asta.
 
     Vitalie salvează numărul de telefon în agendă și se ridică să plece.
 
- Eu mă duc mai am treabă, ne auzim mâine.
- Ok, ține-mă la curent te rog, nu vreau să escaleze situația asta înainte să mă pregătesc.
- Așa rămâne, pa.
- Pa. 
 

Mihai trezește urșii

La cafenea sub sindicat,
În colțul cel mai îndepărtat, 
La bar stă așezat,
Plin de sânge un băiat. 
 
     Este Mihai, băiatul lui Pricopie, a venit să îmi vorbească. Tatăl lui, George, mi-a fost coleg de liceu, pe vremea aceea și el un derbedeu. De la el am primit un apel cu două ore în urmă să îmi spună că fiul lui a intrat în ceva probleme și că ar avea mare nevoie de ajutorul meu. Cu George nu prea am mai avut eu tangențe de când am lăsat școala, dar am fost invitat la botezul lui Mihai unde am aflat că acesta devenise jandarm și sincer nu am fost surprins, avea o familie bună și părinții au reușit să îl ghideze în pașii adolescenței.
 
-Mihai? Ce ai pățit? Vină încoace.
 
     La câțiva metri de unde era așezat, aveam un mic separeu, singurul din local, acolo unde de multe ori mă închideam să mai deschid doi nasturi de la cămașă sau să mai trag un pui de somn.
 
-Hai intră aici, închide ușa, vin imediat.
 
     Era ora prânzului, iar cei care nu aveau poftă de mâncare se întâlneau la cafea, majoritatea puștani care chiuleau de la scoală, un liceu bun în capătul drumului și erau de vârsta lui Mihai dar erau clienți mei și nu voiam să le mai văd fețele crispate.
 
- Ofelia, pune-mi două cinzeci te rog.
- Imediat,... iar sucul de portocale? Băiatul nu la achitat.
- Trece și ăla la mine.
 
     Cu paharele in mană mă întorc spre separeu gândindu-mă, în ce fel de probleme a intrat băiatul ăsta care e de nota zece din ce am înțeles, iar tatsu care e jandarm nu îl poate ajuta. 

- Bea asta lasă sucul... la cum arăți portocalele nu or să te ajute prea mult. 
- Nu mulțumesc, eu nu beau tărie. 
- Bere nu îți aduc. 
 
     Apoi îi torn cinzeci-ul peste jumătatea lui de suc de portocale și mă așez vis-a-vis de el să îl văd la ochi. 
 
- Deci? Vorbește, de ce ești aici și de ce nu te-ai oprit acasă să te speli înainte să vii să îmi sperii clienții? 
- Îmi cer scuze, l-am sunat pe tata și mi-a spus să vin direct aici.
- Ok, ia o gură de suc și spune-mi. 
- Un grup de băieți mă urmăresc prin oraș de vreo două săptămâni și mă bat pană la sânge de fiecare dată când mă văd, chiar și de două ori pe zi s-a întâmplat. 
- Ei bine, și tactu? Nu poate să îi sperie un pic? Că e ditai buhaiul slavă Domnului, mă sperie și pe mine. În plus, ce le-ai făcut ăstora de sunt așa setați pe tine? 
- I-am povestit tot lui tata, și a spus că are mâinile legate, nu poate face nimic. 
- Mai ia o gură, spune-mi ce ai făcut, că îmi pierd răbdarea. 
- Cred că i-am furat prietena lui Curcubeu, cel puțin el așa crede.
- Deci e vorba de o fată? Întotdeauna e. Păi dă-i prietena înapoi! Sau îți place de ea? În fine cine e ăsta Curcubeu? Și ce părinți denaturați are de l-au numit așa? 
- Curcubeu e porecla, îl cheamă Andrei Ciompic. 

     Fără să aud ce a mai spus după, am știu atunci de ce George nu putea face nimic în legătură cu asta și dacă nu eram atent puteam și eu să o încurc. Ciompic, numele ăsta de familie e rar aici in oraș și dacă nu mă înșel chiar unic. Virgil Ciompic este mai mult ca sigur tatăl acestui Curcubeu, un nume foarte greu nu numai aici în oraș, un tip gras și pervers dar foarte inteligent.
      Când eram mai tineri am deschis o discotecă împreună iar mai apoi încă una, eram parteneri egali până când nu am mai fost. Am început să ne contrazicem iar mai târziu să ne certăm pe tema investițiilor, eu voiam un fel de social-club cu membri un pic mai înstăriți, gen doctori, politicieni și cam oricine ar fi putut să plătească o taxă lunară pentru a avea acces la un club de socializare puțin mai special. El ar fi vrut să mai deschidem o discotecă să încercăm să monopolizăm orașul. Împreună am decis că trebuie să ne despărțim, între timp el a și primit o ofertă să devină consilier județean.
     Părea firesc pe atunci că el are alte planuri și nu se mai poate ocupa de discoteci așa că din partea mea de profit și cu ajutorul unei refinanțări i-am cumpărat jumătatea. Lucru care m-a făcut să îl detest s-a întâmplat un an mai târziu când Virgil, cu banii de la mine a deschis BowTie Club, exclusiv pentru membri așa cum îmi doream eu. Am primit și invitație la deschidere, ducă-se pe pustie. 
 
- Lasă-mi numărul de telefon și du-te acasă să te speli. Te sun eu. 
 

Pădurea…târfa mea

Nu mai adie vântul ca odinioară, când îl inspiri și te învioară (acum te închitară), când îl simți cum te atinge, mângâie și plesnește, depinde de intensitate firește. Când el cară oxigen și îți umple plămânii cu el, te hrănește prin sânge tot până la cerebel. De la plămân la plămân și invers…așa ne oxigenează Terra și fără dar și poate cu toții știm că plămânii planetei sunt pădurile, ce se hrănesc cu dioxid de carbon și noi oamenii o specie foarte grijulie avem grijă ca pădurile noastre să nu moară de foame. Fără să dau referințe și numere exacte vă spun ca noi producem mai mult dioxid de carbon decât poate pădurea să mănânce, de sute chiar mii de ori mai mult. O tratăm după principiul american jumbo, cu mâncare de macdonalds, fiind clientă fidelă primește și o băutură de aia bună (mai nou și fără gheață că mașina s-a stricat) de aceea trebuie să aruncăm deșeurile in fluvii să îi dam heroina intravenos. Eh dar pădurea plătește toate aste bunătăți că nimic nu e gratis când intri in afaceri cu oamenii, plătește în natură bineînțeles. A devenit o prostituată intoxicată păcălită de un lover-boy care o exploatează până la epuizare, ea este îndrăgostită tare, nu merge la ședințe de reabilitare. Cât mai duce oare?

Dacă nu vrem a respira aerul din plămâni a acestei personalități, Terra, prin ceea ce pare a fi normal si natural ca de la plămân la plămân, trebuie să o îmbolnăvim. Să ne dea ce vrem și merităm, o tuse cu expectorații și beșini, cu vulcani ce erup des si păduri ce ard din est până in vest.